SĂRÚT, săruturi, s. n. Sărutare. Să vină să-i dea un sărut, Trezind-o din vraja bolnavă. BENIUC, V. 85. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat. EMINESCU, O. I 80. Și numai dintr-un sărut Capul lui și l-au pierdut! ALECSANDRI, P. P. 114.

SĂRÚT ~uri n. Gest constând în atingerea cu buzele în semn de afecțiune. /v. a săruta

sărut n. sărutare: de sărutu-i fermecat AL.

1) sărút n., pl. urĭ. Acțiunea de a săruta. Sărutare.

sărút s. n., pl. sărúturi

sărút s. n., pl. sărúturi

sărút mấna (formulă de salut/de mulțumire) vb. + s. f.

SĂRÚT s. 1. gură, sărutare, (pop. și fam.) pupătură, țoc, (fam. și în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat un sărut.) 2. sărutare, sărutat, (pop. și fam.) pupare, pupat, pupătură, țocăit, (Ban., Transilv. și Maram.) țucare, țucat, (înv.) sărutătură. (Gata cu sărutul!)

SĂRUT s. 1. gură, sărutare, (pop. și fam.) pupătură, țoc, (fam. și în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat un ~.) 2. sărutare, sărutat, (pop. și fam.) pupare, pupat, pupătură, țocăit, (Ban., Transilv. și Maram.) țucare, țucat, (înv.) sărutătură. (Gata cu ~!)

SĂRUT bezea, pup, pupătură, pupic, pusi, ștampilă, țocăitură, ventuză.