rubidiu sn [At: ISIS (1862) 373 / V: (înv) ~m sn / E: fr rubidium, ger Rubidium] Metal alcalin, strălucitor ca argintul, ușor oxidabil, existent în natură în cantități mici, însoțind sodiul și potasiul.

RUBÍDIU s. n. Metal alcalin, strălucitor ca argintul, foarte ușor oxidabil în aer umed; se găsește răspîndit în natură în cantități mici, însoțind sodiul și potasiul.

RUBÍDIU s.n. Metal alcalin alb, foarte reactiv, asemănător cu sodiul. [Pron. -diu. / < fr. rubidium].

RUBÍDIU s. n. metal alcalin alb, ușor fuzibil, foarte activ chimic, care se păstrează în petrol. (< fr. rubidium)

RUBIDÍU n. Metal alcalin, alb-argintiu, foarte activ, întrebuințat la confecționarea fotoelementelor, tuburilor luminoase și în medicină. /<fr. rubidium, germ. Rubidium

*rubídiŭ n. (d. lat. rúbidus, roș închis cărămiziu). Chim. Un metal alcalin analog potasiuluĭ și care se află în unele plante (sfeclă, tutun), în unele ape minerale ș. a. E monovalent și are o greutate atomică de 85.

rubidiu [diu pron. dĭu] s. n., art. rubidiul; simb. Rb

rubidiu [diu pron. dĭu] s. n., art. rubidiul; simb. Rb

rubídiu s. n. [diu pron. -diu], art. rubídiul; simb. Rb

rubidiu

RUBÍDIU (< fr. {i}; {s} lat. rubidus „roșu-închis”) s. n. Element chimic (Rb; nr. at. 37, m. at. 85,47) din grupa metalelor alcaline. Strălucitor ca argintul, ușor oxidabil, se găsește în natură în cantități mici, însoțind sodiul, potasiul și litiul în minerale. A fost descoperit de R.W. Bunsen și G.R. Kirchhoff, în 1861. Se întrebuințează în calitate de catalizator în sinteza organică etc.

Rb, simbol chimic pentru rubidiu.