12 definiții pentru ronțăi


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ronțăi vt [At: POLIZU, HEM. 2 210 / V: ~ăni, ~țâi / Pzi: ronțăi, ~esc / E: ronț + -ăi] 1 A mânca dintr-un aliment tare, sfărâmând între dinți puțin câte puțin și producând un zgomot ușor, caracteristic Si: (reg) a rompăi. 2 A roade cu dinții fară a mânca. 3 A scârțâi.

RONȚĂÍ, rónțăi, vb. IV. Tranz. A mânca sfărâmând între dinți puțin câte puțin dintr-un aliment tare, crocant, producând un zgomot caracteristic. ♦ A roade cu dinții un obiect. – Ronț + suf. -ăi.

RONȚĂÍ, rónțăi, vb. IV. Tranz. A mânca sfărâmând între dinți puțin câte puțin dintr-un aliment tare, crocant, producând un zgomot caracteristic. ♦ A roade cu dinții un obiect. – Ronț + suf. -ăi.

RONȚĂÍ, rónțăi și ronțăiesc, vb. IV. Tranz. A mînca, sfărîmînd între dinți puțin cîte puțin dintr-un aliment tare și făcînd să se audă un zgomot ușor, caracteristic. Caii ronțăiau cu mulțămire orzul, vîrîndu-și adinc boturile în trăistile aninate pe după urechile lor. SADOVEANU, B. 171. Luă și ea un baston [de ciocolată] pe care începu să-l ronțăiască. CĂLINESCU, E. O. I 39. Veverițele șugubețe, cu coada vîlvoi... sar zglobii pe crăcile copacilor, ronțăind alune, ghindă și scorușe. ODOBESCU, S. III 185. ◊ Absol. În colțul casei cîțiva șoareci începură a ronțăi. DUNĂREANU, CH. 10. Murgul nechează încet și prinde a ronțăi, în vreme ce moșneagul îl mîngîie. PĂUN-PINCIO, P. 100. ♦ A roade cu dinții, fără a mînca. Meșterul Lupu lăsase ochii în pămînt și ronțăia vîrful creionului. GALAN, Z. R. 21. ♦ Fig. (Neobișnuit, despre gînduri, stări sufletești) A roade, a chinui. [Acarul] era un om cu fața cenușie, secată de grija și de mîhnirea care-l ronțăia pe dinăuntru ca un șoarece harnic cu dinții înveninați. DUMITRIU, N. 11.

A RONȚĂÍ rónțăi tranz. (alimente tari sau uscate) A mânca, sfărâmând cu dinții și producând un zgomot caracteristic. ~ o caramelă. /ronț + suf. ~ăi

ronțăì v. a roade mâncând încet. [V. ronț].

cronțănésc (est) și rónțăĭ saŭ -ĭésc (vest și sud) v. intr. și tr. (d. cronț, ronț). Mănînc făcînd cronț-cronț: cronțănea niște posmagĭ. – În nord și hrojdesc.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

ronțăí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. rónțăi, 3 rónțăie; conj. prez. 3 să rónțăie

ronțăí vb., ind. și conj. prez. 1 sg. rónțăi, 3 sg. și pl. rónțăie

ronțăi (ind. prez. 1 sg. ronțăi, 3 sg. și pl. ronțăie)

ronțăiu, -țăe 3, -țăiam 1 imp.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

RONȚĂÍ vb. a crănțăi, a crănțăni. (~ biscuiți.)

RONȚĂI vb. a crănțăi, a crănțăni. (~ biscuiți.)

Intrare: ronțăi
verb (VT343)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • ronțăi
  • ronțăire
  • ronțăit
  • ronțăitu‑
  • ronțăind
  • ronțăindu‑
singular plural
  • ronțăie
  • ronțăiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • ronțăi
(să)
  • ronțăi
  • ronțăiam
  • ronțăii
  • ronțăisem
a II-a (tu)
  • ronțăi
(să)
  • ronțăi
  • ronțăiai
  • ronțăiși
  • ronțăiseși
a III-a (el, ea)
  • ronțăie
(să)
  • ronțăie
  • ronțăia
  • ronțăi
  • ronțăise
plural I (noi)
  • ronțăim
(să)
  • ronțăim
  • ronțăiam
  • ronțăirăm
  • ronțăiserăm
  • ronțăisem
a II-a (voi)
  • ronțăiți
(să)
  • ronțăiți
  • ronțăiați
  • ronțăirăți
  • ronțăiserăți
  • ronțăiseți
a III-a (ei, ele)
  • ronțăie
(să)
  • ronțăie
  • ronțăiau
  • ronțăi
  • ronțăiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)