roabă sf [At: ECONOMIA, 119/11 / Pl: ~be, (reg) robi / E: nct] 1 Mijloc pentru transportul materialelor pe distanțe mici, alcătuit dintr-o cutie sau o platformă care se rezemă la un capăt, pe o roată, la celălalt având două mânere pentru susținere și împingere Si: tărăboanță, (reg) rotcol. 2 (Reg) Cotigă (5). 3 Cantitate de material care se poate căra o dată cu roaba (1).

ROABĂ, roabe, s. f. 1. Vehicul cu o ladă sau cu o platformă, cu o roată și cu două brațe de care împinge omul, folosit pentru a căra materiale pe o distanță mică; tărăboanță. Ana lasă roaba în drum ca să intre în curtea Mariei. DAVIDOGLU, M. 17. Din cîte o văgăună întunecoasă un om iese, cu o roabă plină de minereu. BOGZA, Ț. 65. El răsuflă ușurat, cînd Dumitru plecă cu roaba plină. SLAVICI, O. I 315. 2. Cantitate de material care se poate căra o dată cu roaba (1). Două-trei roabe de gunoi de cal. La TDRG.

ROABĂ roabe f. 1) Vehicul pentru transportat materiale la distanțe mici, format dintr-o ladă sau o platformă, rezemată pe o roată, și prevăzut cu două mânere. 2) Cantitate de materiale cât încape într-un astfel de vehicul. O roabă de nisip. /Orig. nec.

roabă f. sclavă. [V. rob].

roabă f. cărucioară cu o roată ce se împinge înaintea sa. [Lit. cărucioară de rob sau de muncitor].

roábă f., pl. e (d. rob, ca și sîrb. raba, cu acelașĭ înț.). Un fel de căruță cu o roată saŭ cu doŭă care servește la dus greutățĭ pe micĭ distanțe împingînd-o cu cele doŭă mînere pe care le are. – În nord tărăboanță.

roabă s. f., g.-d. art. roabei; pl. roabe

roabă s. f., g.-d. art. roabei; pl. roabe

roabă (persoană, obiect) s. f., g.-d. art. roabei; pl. roabe

ROABĂ s. (pop.) tărăboanță, (reg.) rotcol, (prin Transilv.) căroaie. (A căra ceva cu ~.)

ROABĂ s. (pop.) tărăboanță, (reg.) rotcol, (prin Transilv.) căroaie. (A căra ceva cu ~.) erată

roabă, roabe s. f. (intl.) dubă de intervenție.