rablă sf [At: LB / V: (reg) roab~, ~bilă / Pl: ~le / E: bg хръбла] 1 (Fam; dep) Lucru vechi și deteriorat Si: vechitură, (reg) răbăgie, roajbă. 2 (Fam; dep) Lucru de proastă calitate. 3 (Fig) Animal bătrân și slab Si: gloabă (4), mârțoagă, răpciugă. 4 (Dep) Om îmbătrânit și sleit de puteri. 4 (Reg) Celibatar bătrân. 5 (Reg) Om prost și leneș. 6 (Reg) Femeie decăzută.

RABLĂ, rable, s. f. (Familiar; adesea urmat de o determinare introdusă prin prep. «de» și indicînd numele lucrului la care se referă) 1. Lucru vechi, uzat, deteriorat, de calitate proastă; hîrb, hleab, vechitură. Am eu o rablă de pușcă... și tot aș bate eu în dihanie c-o încărcătură. SADOVEANU, O. VII 187. 2. Animal (mai ales cal) bătrîn și slab; mîrțoagă, gloabă. După ce încarcă căruța, înhamă la dînsa rabla lui de cal. ISPIRESCU, L. 373. Pe cînd sta... adîncit în negre gînduri, Făt-Frumos se pomeni că trece pe lîngă el o rablă de cal bătrîn, costeliv și pintenog. POPESCU, B. II 10. ♦ (Depreciativ) Om îmbătrînit, istovit, ramolit.

RABLĂ ~e f. 1) Lucru vechi și deteriorat; hleab. 2) fig. Animal bătrân și fără putere; gloabă. 3) fig. peior. Om bătrân și sleit de puteri. [Sil. -blă] /<bulg. hrăbla

rablă f. 1. mârțoagă: înhămă rabla lui de cal ISP.; 2. fig. om uzat. [Origină necunoscută].

ráblă f., pl. e (bg. hŭrbel, dial. ŭrbel și rabúl, hîrb. V. hîrb). Lucru (obĭect, mobilă), om saŭ vită uzată: o rablă de cuțit, de bicicletă, de căruță; niște rable de cĭobote, aĭ ajuns o rablă, o rablă de cal. V. bleah, hleab, bulicher, gĭoablă, gĭoarsă, cĭorsac; drîglă, gloabă, mîrțoagă, hodoroagă.

rabilă sf vz rablă

roablă sf vz rablă

rablă (fam.) (desp. ra-blă) s. f., g.-d. art. rablei; pl. rable

rablă (fam.) (ra-blă) s. f., g.-d. art. rablei; pl. rable

rablă s. f. (sil. -blă), g.-d. art. rablei; pl. rable

RABLĂ s. v. gloabă, mârțoagă.

RABLĂ s. v. vechitură.

RABLĂ s. rugină, ruginitură, vechitură, (reg.) răbăgie, roajbă. (O ~ de pușcă.)

rablă s. v. GLOABĂ. MÎRȚOAGĂ.

rablă (rable), s. f. – 1. Hîrb, obiect stricat. – 2. Gloabă, mîrțoagă. Origine incertă. Trebuie să fie pus în legătură cu sb. rabatno „în stare proastă”, rabljenje „uz”; dar lipsește veriga apropiată. Legătură cu săs. Rabel „pleavă, praf” (Drăganu, Dacor., IV, 773) pare mai puțin probabilă. – Der. răblări, vb. (a se ponosi; a se uza); rablagiu, s. m. (hodorog), cu suf. -giu; rablagi, vb. (a se strica, a se deteriora), de la cuvîntul anterior (după Graur, BL, XIV, 110, prin contaminare cu damblagi).

RABLĂ, rable, s. f. ~ (etim. incertă; relaționat cu sb. rabatno = în stare proastă și rabljenje = purtare, folosire, dar lipsește veriga de legătură; relație mai puțin probabilă cu săs. Rabel = ilice [lat. ilex]; tescovină, borhot)

rablă, rable s. f. (peior.) 1. vechitură, lucru vechi, uzat sau de proastă calitate 2. gloabă, animal bătrân și slab 3. ramolit, om îmbătrânit și sleit de puteri