răufăcător, ~oare smf, a [At: COD. VOR. 148/4 / S și: rău-fă~/ Pl: ~i, ~oare, (îrg) răi-făcători, rele-făcătoare / E: rău + făcător după slv злотворьць] 1-2 (Îoc cu „binefăcător”) (Persoană) care face rău (141) altora. 3-4 (Persoană) care contravine legilor sociale și morale.

RĂUFĂCĂTÓR, -OÁRE, răufăcători, -oare, s. m. și f. (În opoziție cu binefăcător) Persoană care face rău altora, care contravine legilor sociale și morale; făcător de rele. Voi face să se audă un rechizitoriu împotriva unor răufăcători. SADOVEANU, E. 154. Își șterge fruntea și privește ca un răufăcător împrejur. C. PETRESCU, Î. II 264. De vreo săptămînă răufăcătorii dau tîrcoale. REBREANU, R. I 234. ◊ (Adjectival) Acest om avea facultatea excepțională de a deveni un instrument răufăcător. BOLINTINEANU, O. 416.

RĂUFĂCĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. Persoană care face rău, care încalcă normele și legile; făcător de rele; infractor. /rău + făcător

răufăcătór (rău-) adj. m., s. m., pl. răufăcătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. răufăcătoáre

răufăcătór s. m., adj. m., pl. răufăcătóri; f. sg. și pl. răufăcătoáre

răufăcător, pl. răufăcători

răufăcător.

RĂUFĂCĂTÓR s. v. infractor.

RĂUFĂCĂTOR s. (JUR.) făptaș, făptuitor, infractor. (~ a fost prins.)

Răufăcător ≠ binefăcător