14 definiții pentru răsunător


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

răsunător, ~oare [At: LB / V: (înv) ~iu / Pl: ~i, ~oare / E: răsuna + (ă)tor] 1-2 a, av (Care răsună) (1) puternic și prelung (înv) răsunetos. 3 a Care se aude de (sau până) departe. 4-5 a, av Zgomotos. 6 a (D. spații) În care se împrăștie sau se concentrează sunetele. 7 a (Fig) Care impresionează puternic. 8 a (Fig) Care este de mare efect. 9-10 av, a (În mod) afectat (3).

RĂSUNĂTÓR, -OÁRE, răsunători, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care sună puternic și prelung; care se aude de (sau până) departe. ♦ (Despre spații) În care se împrăștie sau se concentrează zgomote, sunete. ♦ Fig. Care produce uimire, care impresionează puternic; care este de mare efect; extrem de mare. – Răsuna + suf. -ător.

RĂSUNĂTÓR, -OÁRE, răsunători, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care sună puternic și prelung; care se aude de (sau până) departe. ♦ (Despre spații) În care se împrăștie sau se concentrează zgomote, sunete. ♦ Fig. Care produce uimire, care impresionează puternic; care este de mare efect; extrem de mare. – Răsuna + suf. -ător.

RĂSUNĂTÓR, -OÁRE, răsunători, -oare, adj. 1. Care răsună puternic și prelung; care se aude de (sau pînă) departe. Pasul răsunător al sentinelei se opri. DUMITRIU, N. 139. Se strecură iar în odaia unde boierul Stroie își ridica glasul răsunător. SADOVEANU, O. VII 54. Cîte și mai cîte nu cînta Mihai lăutarul, din gură și din scripca sa răsunătoare. CREANGĂ, O. A. 92. ◊ (Adverbial) Pendula bătea răsunător, metalic. DUMITRIU, N. 52. ♦ (Despre spații) În care se împrăștie sau se pot produce zgomote, sunete. Cobuzul de os umplu de fior bolțile răsunătoare. SADOVEANU, O. I 300. Lasă ochii tăi să zboare Peste dealuri și cîmpii... Peste ape curgătoare Și dumbrăvi răsunătoare. ALECSANDRI, P. II 93. 2. Fig. Care produce uimire, care impresionează puternic (prin noutate sau prin valoare); care este de mare efect. Din lupta lui [a lui Victor Hugo] contra lui Ludovic Bonaparte... au ieșit pamfletele lui răsunătoare. SADOVEANU, E. 227.

RĂSUNĂTÓR1 adv. Cu răsunet. / a răsuna + suf. ~ător

RĂSUNĂTÓR2 ~oáre (~óri, ~oáre) 1) Care răsună; rezonant. Cu glas ~. 2) (despre spații) Care mărește intensitatea și durata sunetului. 3) fig. Care are mare răsunet; care produce o impresie puternică; care are rezonanță. Succes ~. / a răsuna + suf. ~ător

răsunătór, -oáre adj. (d. răsun. V. rezonator). Care răsuna tare: o vioară răsunătoare.

*resonatór n., pl. oare (d. lat. resonare, a răsuna, ca și rom. răsunător; fr. résonnateur saŭ résona-). Muz. Instrument acustic făcut să vibreze în acord cu un sunet de o înălțime anumită și să-l întărească: resonatoru luĭ Helmholtz. – Ob. rez- (după fr.).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

răsunătór adj. m., pl. răsunătóri; f. sg. și pl. răsunătoáre

răsunătór adj. m., pl. răsunătóri; f. sg. și pl. răsunătoáre


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

RĂSUNĂTÓR adj. 1. v. puternic. 2. v. sonor.

RĂSUNĂTÓR adj. v. strălucit, strălucitor.

răsunător adj. v. STRĂLUCIT. STRĂLUCITOR.

RĂSUNĂTOR adj. 1. intens, puternic, ridicat, tare. (Voce ~.) 2. intens, puternic, sonor. (Dangătul ~ al clopotului.)

Intrare: răsunător
răsunător adjectiv
adjectiv (A66)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • răsunător
  • răsunătorul
  • răsunătoru‑
  • răsunătoare
  • răsunătoarea
plural
  • răsunători
  • răsunătorii
  • răsunătoare
  • răsunătoarele
genitiv-dativ singular
  • răsunător
  • răsunătorului
  • răsunătoare
  • răsunătoarei
plural
  • răsunători
  • răsunătorilor
  • răsunătoare
  • răsunătoarelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)