17 definiții pentru râcâi


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

RÂCÂÍ, rấcâi, vb. IV. Tranz. (Despre păsări sau animale) A scormoni, a scurma (pământul) cu ghearele sau cu labele; p. ext. (despre oameni) a zgâria ceva cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument. ◊ Expr. A(-l) râcâi (pe cineva) la inimă = a-l chinui pe cineva gândul că trebuie să facă un lucru și nu l-a făcut sau că știe un lucru care interesează pe altul și nu-l spune. ♦ A îndepărta prin zgâriere un înveliș, un strat. – Formație onomatopeică.

râcâi1 vt [At: PANN, P. V. I, 129 / V: (îvr) ~căi / Pzi: răcâi / E: fo] 1 (D. păsări sau animale) A scurma pământul cu ghearele sau cu labele. 2 (D. oameni) A zgâria cu unghiile (sau cu ajutorul unui instrument) Si: (reg) a râcălui (4). 3 (Fig; d. stări sufletești, gânduri etc.) A frământa (10). 4 (Îe) A-i ~ (cuiva) inima A chinui pe cineva un gând, un sentiment etc. 5 (Îe) A(-l) ~ (pe cineva) la inimă A neliniști. 6 (Reg) A răscoli focul, jăraticul pentru a-l înviora Si: a zgândări. 7 (Reg) A scărpina. 8 A îndepărta prin radere un înveliș, un strat Si: a răzui.

RÂCÂÍ, rấcâi, vb. IV. Tranz. (Despre păsări sau animale) A scormoni, a scurma cu ghearele sau cu labele; p. ext. (despre oameni) a zgâria ceva cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument. ◊ Expr. A(-l) râcâi (pe cineva) la inimă = a-l chinui pe cineva gândul că trebuie să facă un lucru și nu l-a făcut sau că știe un lucru care interesează pe altul și nu-l spune. ♦ A îndepărta prin zgâriere un înveliș, un strat. – Formație onomatopeică.

A RÂCÂÍ râcâi tranz. (pământ, paie, gunoi etc.) A răscoli, dând la o parte straturile de deasupra; a scormoni; a scurma. ◊ A-l ~ (pe cineva) la inimă a roade (pe cineva) un gând, o părere de rău, o grijă. / Onomat.

RÎCÎÍ, rî́cîi, vb. IV. Tranz. (Despre păsări sau animale) A scurma sau a scormoni (pămîntul) cu ghearele sau cu labele. Lighioana începu să rîcîie țărîna cu labele. ODOBESCU, S. III 184. ◊ Expr. A rîcîi (pe cineva) la inimă = a-l chinui pe cineva gindul că trebuia să facă un lucru și nu l-a făcut sau că știe un lucru care interesează pe altul și nu-l spune. ◊ Intranz. Cînii neîntrerupt se preumblau în giurul... fîntînii, rîcîind cu picioarele în pămînt. RETEGANUL, P. IV 46. Găina rîcîie cu picioarele. PANN, P. V. I 129. Vija mirosea... Și-unde-mi lătra, Și tot rîcîia, Piatra dezgropa. TEODORESCU, P. P. 417. ♦ (Despre oameni) A zgîria cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument. Îl văzu pe bătrîn agitat; cu degetele descărnate făcea sforțări rîcîind plapoma. BART, E. 344. Rîcîie cu bățul... pămîntul dinaintea lui. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 11. Ideea ce turbură pe oarecari amatori de antichități că n-au decît să rîcîie pămîntul ca să găsească obiecte de artă. BOLINTINEANU, O. 306. ♦ A îndepărta prin zgîriere un înveliș, un strat. Rîcîi mușchiul care ascunsese încuietoarea. GALACTION, O. I 256. Ea rîcîie de pe zidurile monumentelor scoarța depusă. CARAGIALE, N. S. 35.

rî́cîĭ și -ĭésc, a v. tr. (sîrb. rkati, a hîrcîi, a sforăi. V. hîrcîĭ, rîgîĭ). Scurm, scormonesc cu unghiile: găina rîcîĭe pămîntu. V. intr. Găina rîcîĭe la gunoĭ. Fig. A te rîcîi ceva la inimă, la buzunar, a nu avea liniște pînă ce nu zicĭ orĭ nu facĭ orĭ nu cheltuĭeștĭ, a te roade, a te scurma, a avea mîncărime. V. rîm, scurm.

rî́gîĭ și -ĭésc, a v. intr. (vsl. rygati, a rîgîi; bg. rignŭ, sîrb. rigati, rus. rygátĭ, rudă cu lat. *rúgere, ructare [it. ruttare, fr. roter], vgr. ereúgomai, érygon, vgerm. de sus it-ruch-an, precum și cu rîcîĭ). Ĭes cu zgomot pe gură, vorbind de gazurile din stomah cînd aĭ mîncat mult: mitocanu rîgîĭe. – Și gîrîĭ. Vechĭ și ricăĭ(esc), rigăĭ(esc). V. ghĭorăĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

râcâí (a ~) vb., ind. prez. 3 rấcâie, imperf. 3 sg. râcâiá; conj. prez. 3 să rấcâie

râcâí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. râcâie, imperf. 3 sg. râcâiá

rîcîi (ind. prez. 1 sg. rîcîi, 3 sg. și pl. rîcîie)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

RÂCÂÍ vb. 1. v. scurma. 2. a zgâria, (pop.) a zgrepțăna. (A ~ cu unghiile un obiect.) 3. v. zgândări. 4. a răzui, (rar) a scobi. (~ pipa spre a o curăța.)

RÎCÎI vb. 1. a scormoni, a scurma, (rar) a scotoci, (înv., pop. și fam.) a scociorî, (înv. și reg.) a scodoli, a scorbeli, (reg.) a răcăli, a rășchia, a scodormoli, (prin Mold.) a rîcălui, (Transilv. și Maram.) a scorni. (Găinile ~ pămîntul.) 2. a zgîria, (pop.) a zgrepțăna. (A ~ cu unghiile un obiect.) 3. a (se) zgîndări, (pop.) a (se) scociorî, a (se) zădărî, (reg.) a (se) zgîncili, (Olt.) a (se) zgîmăi. (Nu-ți mai ~ rana.) 4. a răzui, (rar) a scobi. (~ pipa spre a o curăța.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

rîcîí (rấcâi, râcâít), vb. – A scormoni, a roade. – Var. rîcălui. Origine expresivă, cf. sl. rkati „a sforăi” (după Scriban, sl. ar fi etimon pentru rom.), gr. ῥυϰαρίζω „a răzui”, fr. racler „a roade”. Der. din sl. ryti, ryją „a scormoni” (Cihac, II, 312), nu pare posibilă. – Der. rîcîit (var. rîcîitură, rîcîială), s. n. (răzuială).

Intrare: râcâi
verb (VT343)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • râcâi
  • râcâire
  • râcâit
  • râcâitu‑
  • râcâind
  • râcâindu‑
singular plural
  • râcâie
  • râcâiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • râcâi
(să)
  • râcâi
  • râcâiam
  • râcâii
  • râcâisem
a II-a (tu)
  • râcâi
(să)
  • râcâi
  • râcâiai
  • râcâiși
  • râcâiseși
a III-a (el, ea)
  • râcâie
(să)
  • râcâie
  • râcâia
  • râcâi
  • râcâise
plural I (noi)
  • râcâim
(să)
  • râcâim
  • râcâiam
  • râcâirăm
  • râcâiserăm
  • râcâisem
a II-a (voi)
  • râcâiți
(să)
  • râcâiți
  • râcâiați
  • râcâirăți
  • râcâiserăți
  • râcâiseți
a III-a (ei, ele)
  • râcâie
(să)
  • râcâie
  • râcâiau
  • râcâi
  • râcâiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)