psalmodie sf [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie 197^r/27 / Pl: ~ii, (înv) psăl~ / E: ngr ψαλμωδία, fr psalmodie] 1 Melodie bisericească lentă, cu multe modulații, de origine bizantină, cu care se cântă psalmii (1) și alte cântări religioase Si: psalmodiere (1), psălmuire (1). 2 (Pex) Mod de a cânta o psalmodie (1) Si: psalmodiere (2), psălmuire (2). 3 (Fig) Rostire cu glas monoton, uniform, neexpresiv.

PSALMODIE, psalmodii, s. f. Melodie bisericească tărăgănată, cu care se cîntă psalmii și alte cîntări religioase. Privește al prostimii cortegiu... Condus de-o psalmodie cu tonul trăgănat. ALECSANDRI, T. II 154. Intonează-o psalmodie. NEGRUZZI, S. II 123. ♦ Fig. Recitare, declamare în chip monoton. Inimi reci ca vîntul iernii, psalmodii pe-același metru. MACEDONSKI, O. I 95.

PSALMODIE s.f. Mod de a cînta, de a recita psalmii; (p. ext.) fel monoton de a citi, de a declama. [Gen. -iei. / < fr. psalmodie].

PSALMODIE s. f. mod de a cânta, de a recita psalmi; (p. ext.) fel monoton de a citi, de a declama. (< fr. psalmodie)

PSALMODIE ~i f. 1) Melodie tărăgănată și monotonă a psalmilor și a altor cântări religioase. 2) Cântare sau declamare monotonă. [G.-D. psalmodiei] /<ngr. psalmodhia, fr. psalmodie

psalmodie f. 1. mod de a cânta psalmii; 2. fig. chip monoton de a recita.

*psalmodíe f. (vgr. psalmodia, cîntec, maĭ ales din chitară saŭ arfă. V. prosodie). Mod de a cînta saŭ de a recita psalmiĭ. Fig. Mod monoton și plicticos de a citi orĭ de a recita.

psalmodie s. f., art. psalmodia, g.-d. art. psalmodiei; pl. psalmodii, art. psalmodiile (desp. -di-i-)

psalmodie s. f., art. psalmodia, g.-d. art. psalmodiei; pl. psalmodii, art. psalmodiile

psalmodie s. f., art. psalmodia, g.-d. art. psalmodiei; pl. psalmodii, art. psalmodiile

psalmodie (gr. ψαλμῳδία) (în general) cântarea unui psalm* într-o manieră monotonă, pe un „singur ton” (recto tono*). Mai importantă în bis. cat. decât în cea ort., p. urmează regula consacrată a păstrării tonului de recitare, îmbogățit însă printr-o prefigurare ce este proprie fiecăreia dintre cele trei secțiuni ale psalmului: initium*, meditatio sau pausa și terminatio sau punctum. Începând cu sec. 9, aceste secțiuni – adevărate formule (1, 3) – au fost puse în legătură cu modurile (1, 2) ev. med. occid. Tonul de recitare se numește tenor (4), tuba sau tonus currens și reprezintă „dominanta” respectivului mod: initium și finalis se axează pe sunete diferite; mediatio – care leagă cele două secțiuni principale ale psalmului – reprezintă un fel de semi-cadență (1). La o prelungită intonare a tenor-ului (în prima parte), tonul vecin, imediat inferior acestuia, primește denumirea de flexa. Antifonul (II), cu rol de refren*, delimitează secțiunile dar stabilește și finalis-urile (v. finală) modurilor. ♦ P. antifonală, forma cea mai simplă de p., este cântată de două ori sau de un solist și un cor (v. antifonie). Antifonul* revine la începutul și sfârșitul oricărui vers. P. responsorială* este mai dezvoltată și mai bogată din punct de vedere melodic (mai ales initium și cadența finală; tonul de recitare se schimbă periodic și poate fi întrerupt prin cadențe interioare). Acestei forme de p. îi aparține și tractus, o p. monopartită, cu melodica sa extrem de melismatică* ce elimină refrenul (antifonul).