procliză sf [At: PUȘCARIU, L. R. I, 105 / Pl: ~ze / E: fr proclise] (Grm; îoc encliză) Poziție a unui cuvânt proclitic.

PROCLIZĂ s.f. (op. encliză) Așezare a unui cuvînt sau a unei particule în poziție proclitică. [< fr. proclise, cf. gr. proklisis].

PROCLIZĂ s. f. așezare a unui cuvânt, a unei particule etc. în poziție proclitică; antepunere. (< fr. proclise)

PROCLIZĂ ~e f. gram. (în opoziție cu encliză) Fenomen care constă în alipirea unui element neaccentuat la începutul cuvântului accentuat (formând cu acesta corp fonetic comun). /<fr. proclise

procliză (desp. pro-cli-) s. f., g.-d. art. proclizei; pl. proclize

procliză (pro-cli-) s. f., g.-d. art. proclizei; pl. proclize

procliză s. f. (sil. -cli-), g.-d. art. proclizei; pl. proclize

PROCLIZĂ (ANTEPUNERE, PREPUNERE) s. f. (< fr. proclise, cf. gr. proklisis): așezare înainte a unui articol, a unui pronume (personal sau reflexiv) sau a verbului a fi, formă neaccentuată, a unui adjectiv (calificativ sau pronominal), a unui numeral. Se vorbește astfel despre p. articolului hotărât lui, a articolelor nehotărâte un, o și niște, a articolelor posesive al, a, ai, ale și a articolelor demonstrative cel, cea, cei, cele; despre p. formelor neaccentuate ale pronumelor personale și reflexive și ale verbului a fi; despre p. anumitor determinanți, cum sunt adjectivele calificative și pronominale și numeralele cardinale sau ordinale; despre p. prepozițiilor (la nume predicative, la atribute, la complemente, la elemente predicative suplimentare). Astfel: lui Mitică, lui Vicu, lui Jeni, lui Tanți; un copac, o floare, niște vorbe; al catedrei, a copilului, ai văilor, ale părinților; (omul) cel muncitor, (strada) cea mare, (munții) cei stâncoși, (apele) cele repezi; i-a spus, l-a primit, se îmbracă, își zice; s-aici, i-acolo; marii exploratori, călduroasele zile, acești brazi, aceleași peisaje; cinci laboratoare, al treilea an; (lama este) de oțel, (arcuri) de suspensie, (vorbeam) despre voi, (i-am luat) drept oameni etc.