antepunere sf [At: DEX² / Pl: ~ri / E: antepune] Punere înainte.

ANTEPUNERE s.f. Acțiunea de a antepune. [< antepune].

ANTEPUNERE s. f. antepoziție (1), procliză. (< antepune)

antepunere s. f. → punere

ANTEPUNERE 1. În sintaxă, așezarea unui component sau a unui grup înaintea altui termen; se opune postpunerii*. Se utilizează: a) pentru specificarea cazurilor de topică fixă (vezi, de ex., în română, clasa de determinanți* și de cuantificatori* care apar în antepunere obligatorie față de substantiv: acest, acel, fiecare, oricare, orice, care, alt, vreun + substantiv); b) pentru indicarea poziției în cazurile de topică liberă* (în română, de ex., complementele direct și indirect pot apărea în antepunere sau în postpunere); c) pentru indicarea devierilor, cu motivație stilistică sau pragmatică, de la topica neutră. 2. În retorică, schemă figurativă emblematică, realizată prin așezarea determinării înaintea determinatului; se concretizează sub forma mai multor figuri* specifice: epitet* invers, epitet antepus, anastrofă*, dislocare* / hiperbat* (vezi INVERSIUNE). G.P.D.

ANTEPUNERE s. f. (< antepune, după fr. antéposer, cf. lat. ante + lat. ponere): v. procliză.