privință¹ sf [At: CR (1846), 17²/33 / Pl: ~țe, (înv) ~ți / E: privi¹ + -ință] 1 (Îrg) Privire (1). 2 (Pex) Câmp vizual. 3 Punct de vedere Si: aspect, considerent, opinie, părere. 4 Înfățișare. 5 (Îlav) În această (sau, pop, astă) ~ Din acest punct de vedere. 6 (Îlav) Într-o (oarecare) ~ Dintr-un anumit punct de vedere. 7 (Îlav) În unele ~țe Din unele puncte de vedere. 8 (Îlav) În multe ~țe Din multe puncte de vedere. 9 (Îlpp) În această ~ (sau într-o ~) În ceea ce privește. 10 (Îlpp) În ~ța... (înv, cu ~ la...) Referitor la... 11 (Îlpp) În ~ța... Sub aspectul... 12 (Îal) Sub raportul... 13 (Înv; îe) A lua în ~ A lua în considerație. 14 (Îvr) Gând. 15 (Îvr) Intenție.

PRIVINȚĂ, privințe, s. f. 1. (Precedat de prep. «în», «într-») a) (În loc. adv.) Privind lucrurile dintr-un anumit punct de vedere. Îi era și milă de dînsa într-o privință, căci era văduvă. SADOVEANU, B. 281. Sînt niște oameni foarte bine, dar cu idei foarte învechite în unele privințe. REBREANU, R. I 29. În privința asta, îi mai bună legea d-voastre de-o mie de ori. CREANGĂ, P. 118. b) (în loc. prep.) Cu privire la... relativ la... Cînticelul dascălului... fără îndoială este, în privința regulilor prosodice, cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului de curci. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Neobișnuit) Faptul de a privi, privire. La nunta-i spre privință Ca prieten se dusese. PANN, P. V. II 83.

PRIVINȚĂ ~e f.: În ~a referitor la; în ceea ce privește. Într-o ~ dintr-un anumit punct de vedere. În toate ~ele din toate punctele de vedere. În unele ~e cât privește unele cazuri. /a privi + suf. ~ință

privință f. considerațiune, raport: în toate privințele.

privínță f., pl. e (d. privesc). Considerațiune, raport, punct de vedere: supt această privință, în (orĭ din) toate privințele.

privință s. f., g.-d. art. privinței; pl. privințe

privință s. f., g.-d. art. privinței; pl. privințe

privință s. f., pl. privințe

PRIVINȚĂ s. v. privit.

privință s. v. PRIVIT.

HONNI SOIT QUI MAL Y PENSE (fr.) rușine cui gândește ceva rău în privința aceasta – Deviză a Ordinului jartierei, creat în 1384 de regele Eduard al III-lea al Angliei, în onoarea favoritei sale Joan de Salisbury. Cuvintele au fost rostite de rege ca replică la zâmbetele malițioase ale curtenilor, când aceasta, în timpul unui bal, și-a pierdut jartiera. Îndemn ironic de a nu comenta defavorabil o exprimare sau o situație ambiguă.

Honni soit qui mal y pense (fr. în traducere exactă: „Rușine aceluia care de rău gîndește”; sau mai liberă: „Afurisit fie cel ce se gîndește la rele!”) – Deși franțuzești, aceste vorbe ne vin de la... englezi. Ele alcătuiesc deviza celei mai înalte decorații britanice: Ordinul Jartierei, care în principiu nu-i acordat decît suveranilor, șefilor de state, membrilor familiei regale, numărul beneficiarilor fiind limitat la numai 25. Această deviză e brodată în argint pe o jartieră de catifea albastră, pe care bărbații o poartă la genunchiul stîng, iar femeile, la brațul stîng. Expresia, foarte cunoscută și răspîndită pretutindeni, a împlinit respectabila vîrstă de șase sute de ani. Într-adevăr, „Order of the Garter” (Ordinul Jartierei) a fost instituit în anul 1348 de către regele Eduard al III-lea al Angliei, în urma unei nostime întîmplări petrecute la curte cu ocazia unui bal. În timpul dansului, contesa Joan de Salisbury, favorita regelui, a scăpat pe jos jartiera ei albastră. Regele s-a aplecat, a ridicat-o și, spre a abate atenția invitaților de la contesa foarte rușinată, și-a legat jartiera la genunchiul său, exclamînd în franțuzește (căci atunci domneau regi de origine franceză la curtea Angliei, și el era fiul Isabelei a Franței): Honni soit qui mal y pense, cu alte cuvinte: „Cine se gîndește la blestemății, să fie el blestemat!” Cum totuși curtenii nu și-au putut opri un zîmbet, regele, spre a-și consola favorita, i-a făgăduit „să ridice jartiera atît de sus încît pînă și cei mai înalți demnitari vor jindui s-o poarte”. Și a înființat marele ordin avînd ca deviză: Honni soit qui mal y pense. De atunci, expresia aceasta face același serviciu oricărei persoane care, citînd sau spunînd ceva ce ar putea fi înțeles și în sens rău, își previne auditoriul să nu se gîndească la un lucru trivial. Dar de multe ori, o face chiar cu intenția contrară, atrăgînd atenția tocmai asupra interpretării supuse... „afuriseniei”! IST.