PRIVINȚĂ, privințe, s. f. 1. (Precedat de prep. «în», «într-») a) (În loc. adv.) Privind lucrurile dintr-un anumit punct de vedere. Îi era și milă de dînsa într-o privință, căci era văduvă. SADOVEANU, B. 281. Sînt niște oameni foarte bine, dar cu idei foarte învechite în unele privințe. REBREANU, R. I 29. În privința asta, îi mai bună legea d-voastre de-o mie de ori. CREANGĂ, P. 118. b) (în loc. prep.) Cu privire la... relativ la... Cînticelul dascălului... fără îndoială este, în privința regulilor prosodice, cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului de curci. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Neobișnuit) Faptul de a privi, privire. La nunta-i spre privință Ca prieten se dusese. PANN, P. V. II 83.