PRAGMATICĂ s.f. Parte a semioticii care studiază modul în care omul înțelege și folosește semnele. [Cf. engl. pragmatics, germ. Pragmatik].

PRAGMATIC, -Ă, pragmatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține pragmatismului, referitor la pragmatism, bazat pe pragmatism; care ia în considerație eficacitatea, utilitatea practică. ♦ Care judecă exclusiv în funcție de utilitatea practică (reală sau aparentă). 2. Adj. (În sintagmele) Istorie pragmatică = prezentare istorică limitată la fapte, la evenimente. Sancțiune pragmatică = (în unele țări) decret de stat privitor la o importantă problemă laică sau bisericească. 3. S. f. Parte a semioticii care studiază scopurile, efectele și implicațiile utilizării construcțiilor lingvistice de către vorbitori. – Din fr. pragmatique.

pragmatic, ~ă [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 347 / V: (înv) ~tec / Pl: ~ici, ~ice / E: ngr πραγματικός, ger pragmatisch, fr pragmatique] 1 a (Asr) Care privește sau urmărește succesul acțiunii, aspectul practic, utilitatea. 2 a (Prt) Care judecă, acționează etc. în funcție de considerente de conjuctură, de utilitate nemijlocită, în dauna obiectivității. 3 a (Îs) Istorie ~ă Lucrare istorică limitată la fapte, la evenimente politice și militare. 4 a (Îas) Istorie care urmărește să tragă din cercetarea trecutului învățăminte pentru prezent și viitor. 5 a (Îs) Sancțiune ~ă Decret dat de țările din apusul Europei, pentru a reglementa o importantă problemă laică sau bisericească. 6 a Bazat pe studierea faptelor. 7 sf Parte a semioticii, în concepția lui Charles Morris, care studiază relația între semnele lingvistice și utilizatorii acestora. 8 sf Disciplină care se ocupă cu studiul limbii în contextul de comunicare. 9 a Care aparține pragmaticii (8). 10 a Care se referă la pragmatică (8). 11-12 a Care este specific pragmatismului (1-2) Si: pragmatist (1-2). 13-14 a Privitor la pragmatism (1-2) Si: pragmatist (3-4).

PRAGMATIC, -Ă I. adj. 1. care urmărește aspectul practic, utilitatea; (peior.) care ia drept criteriu al adevărului valoarea practică. 2. bazat pe studierea faptelor. ♦ ~ a sanctiune = lege care emană de la parlament sau de la suveran, cu privire la o importantă problemă laică sau religioasă. II. s. f. parte a semioticii care studiază modul în care omul înțelege și folosește semnele. (< fr. pragmatique, lat. pragmaticus, gr. pragmatikos, /II/ engl. pragmatics)

pragmatică s. f., g.-d. art. pragmaticii

pragmatică s. f., g.-d. art. pragmaticii

pragmatică s. f., g.-d. art. pragmaticii

PRAGMÁTICĂ (< fr.) s. f. Parte a semioticii care studiază scopurile, efectele și implicațiile utilizării construcțiilor lingvistice de către vorbitori.