22 de definiții pentru pisc (subst.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

pisc2 sn [At: (a. 1541) CUV. D. BĂTR. I, 241/3 / Pl: ~uri / E: nct] 1 Vârf ascuțit și stâncos, caracteristic regiunilor muntoase și deluroase, de obicei fără vegetație, cu pante repezi, dominând o vale sau o depresiune Si: creștet, (reg) picui1. 2 (Pgn) Munte. 3 (Pgn) Deal. 4 (Rar) Ridicătură de pământ Si: dâmb, movilă. 5 (Reg) Ostrov. 6 (Îrg) Proră a unei nave. 7 Extremitate a unei ambarcații. 8 (Reg) Capăt ascuțit și curbat în sus cu care se sfârșesc tălpile saniei. 9 (Pop) Parte de car sau de la sanie de care se fixează proțapul Si: (reg) cârlig, furcă, grui, popârțac2. 10 (Reg) Defect de țesătură care face ca una dintre marginile materialului să aibă un colț mai înaintat decât cealaltă. 11 (Trs) Bucată de teren de formă triunghiulară, cuprinsă între două dealuri sau între două pâraie. 12 (Mol; Trs) Gaură de la piatra alergătoare a morii Si: (reg) piscoaie (7).

PISC2, piscuri, s. n. 1. Vârf ascuțit (și golaș) de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune; piscan. 2. Capătul din față, ascuțit și încovoiat în sus, al unei luntrii. 3. (Pop.) Parte a carului (sau a saniei) de care se fixează proțapul. – Et. nec.

PISC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită strigătul caracteristic al unor păsări, mai ales al puilor de pasăre. – Onomatopee.

PISC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită strigătul caracteristic al unor păsări, mai ales al puilor de pasăre. – Onomatopee.

PISC2, piscuri, s. n. 1. Vârf ascuțit (și golaș) de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune; piscan. 2. Capătul din față, ascuțit și încovoiat în sus, al unei ambarcații. 3. (Pop.) Parte a carului (sau a saniei) de care se fixează proțapul. – Et. nec.

PISC, piscuri, s. n. 1. Vîrf stîncos ascuțit (de obicei fără vegetație) al unui munte. Pîcla se lăsă pe poalele Ceahlăului și piscul rămase în lumină nins, dincolo de lume și singur. SADOVEANU, F. J. 366. Din văile umbroase ale munților Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se înălțau spre văzduhuri. HOGAȘ, M. N. 151. Un vultur săgață mîndru de un pisc cu fruntea ninsă. EMINESCU, O. IV 119. ◊ Fig. Cînd atîția oameni care erau socotiți piscuri ale timpului nostru se macină și se năruie, ce uimitor e ca un om simplu, necunoscut, să rămînă un om întreg, adevărat. BOGZA, A. Î. 654. ♦ Culme. Veni și sultan Murad cu toate ostile lui și ocoli pre Iancu-vodă în mijlocul cîmpilor Rigăi, într-un pisc de deal. BĂLCESCU, O. I 48. 2. Capătul dinainte, ascuțit și încovoiat în sus, al unei luntri; bot (2). Bătrîna se uita lung pe mare să vadă felinarul de la piscul luntrii lui Spirea. CONTEMPORANUL, VII 22. Caicul lovea, În pisc îl izbea Și-n două-l făcea. TEODORESCU, P. P. 651. 3. (Munt., Mold.) Vîrful de la inima carului, de care se fixează proțapul. Osia, piscul, scaunul [carului]. se fac din lemn de frasin. I. IONESCU, M. 709.

PISC2 ~uri n. 1) Partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; vârf; culme; creastă; coamă; spinare; creștet. 2) Capătul de dinainte, ascuțit și încovoiat în sus al unei luntre; bot. 3) pop. Parte a carului sau a saniei în care se fixează proțapul. /Orig. nec.

PISC1 interj. (se folosește, mai ales, repetat pentru a imita sunetul produs de unele păsări). /Onomatopee.

pisc n. 1. vârf mai ascuțit de munte: vulturul ce pe piscuri sboară BOL.; 2. furca carului sau a saniei; 3. botul luntrei. [Redus din pițic = it. PIZZICO, extremitate].

pisc n., pl. urĭ (vsl. piskŭ, fluĭer, pol. ceh. pysk, bot, plisc. V. piscuĭ, plist și fistulă). Vîrf de munte. Cap (vîrf) de peninsulă. Partea din ainte a căruțeĭ, a caruluĭ orĭ a săniiĭ. V. gruĭ 2.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

PISC s. 1. v. vârf. 2. v. bot. 3. (TEHN.) furcă, (reg.) cârlig, grui, popârțac. (~ la car.) 4. (TEHN.) limbă, (reg.) splină. (~ la sanie.)

PISC s. 1. (GEOGR.) creastă, creștet, culme, vîrf, (rar) obîrșie, (înv. și reg.) sîmcea, (reg.) piscan, spic, tigvă, titilă, vîrvare, (Transilv.) picui, (Mold., Transilv. și Maram.) țiclău, (înv.) suiș. (Alpiniștii au ajuns pe ~ muntelui.) 2. bot, (reg.) botniță, bour. (~ de la luntre.) 3. (TEHN.) furcă, (reg.) cîrlig, grui, popîrțac. (~ la car.) 4. (TEHN.) limbă, (reg.) splină. (~ la sanie.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

pisc (píscuri), s. n.1. Cioc de păsări. – 2. Vîrf ascuțit de munte. – 3. Proră. – 4. Partea de dinainte a căruței. Sl. piskŭ, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne și „pisc”, ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atît acest tratament cît și înrudirea evidentă cu piț(igoi) arată că în rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca și cioc. Din același etimon provine și piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. pițigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizătură prin care curge măcinișul); piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl. piskati.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

PISCU, com. în jud. Galați, situată în C. Siretului inferior; 5.038 loc. (2003). Stații de c. f. în satele P. și Vameș. Viticultură. Biserica Maica Domnului (1785-1786), în satul P.

PISCU VECHI, com. în jud. Dolj, situată în SSV C. Desnățui, pe stg. Dunării; 5.399 loc. (2003). Viticultură. Biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 19), în satul Ghidici.

PISCUL BACIULUI v. La Om.

PISCUL CRĂSANILOR, înălțime care domină Valea Ialomiței în apropierea satului Crăsani, com. Balaciu, jud, Ialomița. Aici s-au descoperit urmele unei așezări geto-dacice (davă) de la sfârșitul celei de-a doua perioade a Epocii fierului (sec. 3-1 î. Hr.).

Intrare: pisc (subst.)
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • pisc
  • piscul
  • piscu‑
plural
  • piscuri
  • piscurile
genitiv-dativ singular
  • pisc
  • piscului
plural
  • piscuri
  • piscurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)