37 de definiții pentru operă

cap-de-operă sn vz capodoperă

ÓPERĂ1, opere, s. f. 1. Acțiune conștientă îndreptată spre un anumit scop; rezultat al unei activități creatoare; lucrare, faptă. 2. Lucrare originală de artă, de știință etc.; creație (artistică). ♦ (La sg., cu sens colectiv) Totalitatea lucrărilor unui artist sau ale unui om de știință, ale unui creator în general. – Din lat., it. opera.

ÓPERĂ2, opere, s. f. Compoziție muzicală scrisă pentru soliști, cor și orchestră pe textul unui libret dramatic; reprezentare scenică a acestei lucrări. ♦ Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziții. – Din it. opera, fr. opéra.

ÓPERĂ1, opere, s. f. 1. Acțiune conștientă îndreptată spre un anumit scop; rezultat al unei activități creatoare; lucrare, faptă. 2. Lucrare originală de artă, de știință etc.; creație (artistică). ♦ (La sg., cu sens colectiv) Totalitatea lucrărilor unui artist sau ale unui om de știință, ale unui creator în general. – Din lat., it. opera.

ÓPERĂ2, opere, s. f. Compoziție muzicală scrisă pentru soliști, cor și orchestră pe textul unui libret dramatic; reprezentare scenică a acestei lucrări. ♦ Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziții. – Din it. opera, fr. opéra.

ÓPERĂ2, opere, s. f. Compoziție muzicală scrisă pentru cîntăreți, orchestră și cor, pe textul unui libret dramatic; clădire destinată reprezentării unor asemănea compoziții; ansamblul personalului artistic (și administrativ) dintr-un asemenea teatru. «Rigoletto», operă în 4 acte de Verdi. ▭ Asachi cu asistența a cîțiva amatori vroi să ne arate drama și opera. NEGRUZZI, S. I 341.

ÓPERĂ1, opere, s. f. 1. Acțiune conștientă îndreptată spre un anumit scop. Construirea socialismului este o operă revoluționară care cunoaște o permanentă și rapidă dezvoltare a forțelor de producție. LUPTA DE CASĂ, 1950, nr. 4, 42. La căderea imperiului... Victor Hugo se întoarce în Franța și participă la opera de redresare a patriei. SADOVEANU, E. 228. 2. Lucrare originală de artă, de știință etc.; lucrare, producție. Cărțile și operele de artă trebuie să se vîndă, căci de aceea s-au produs. IONESCU-RION, C. 41. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit.. pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Numai la sg.; cu sens colectiv) Totalitatea lucrărilor unui artist sau ale unui om de știință, ale unui creator în general. Opera lui Eminescu.

óperă s. f., g.-d. art. óperei; pl. ópere

óperă (acțiune, creație artistică, compoziție muzicală) s. f., g.-d. art. óperei; pl. ópere

ÓPERĂ s. 1. acțiune, faptă. (~ de binefacere.) 2. v. creație. 3. v. realizare. 4. creație, lucrare, producție, (înv.) producere, product. (O ~ de mare valoare.) 5. (LIT.) operă dramatică v. piesă. 6. v. carte. 7. v. lucrare. 8. lucrare. (O ~ statuară.)

OPERĂ VÍE s. v. carenă.

ÓPERĂ1 s.f. 1. Acțiune, lucrare, faptă, lucru. 2. Lucrare originală în domeniul artelor plastice, al literaturii, al științei etc. ♦ Ansamblul scrierilor, al lucrărilor unui scriitor, ale unui om de știință, ale unui pictor, ale unui sculptor etc. 3. (Mar.) Operă vie = corpul unei nave dedesubtul liniei de plutire; carenă; operă moartă = corpul navei deasupra liniei de plutire. [< lat., it. opera].

ÓPERĂ2 s.f. 1. Lucrare muzicală scrisă pe textul unui libret dramatic și cântată de soliști, de cor și de orchestră. 2. Teatru în care se reprezintă astfel de lucrări. [< it. opera, cf. fr. opéra].

ÓPERĂ1 s. f. 1. acțiune, lucrare, faptă, lucru. 2. lucrare originală în domeniul artelor plastice, al literaturii, științei etc. ◊ totalitatea lucrărilor unui scriitor, om de știință, artist etc. 3. muncă, treabă, acțiune. ♦ a pune în ~ = a pune în aplicare ceva. 4. (mar.) ~ vie = parte a corpului unei nave sub linia de plutire; carenă; ~ moartă = parte a corpului navei de deasupra liniei de plutire. (< lat., /3/ it. opera)

ÓPERĂ2 s. f. lucrare muzical-dramatică pentru soliști, cor și orchestră, scrisă pe baza unui libret. ◊ teatrul în care se reprezintă. (< it. opera, fr. opéra)

SOAP OPERA [Pron.: săup ópera] s.f. foileton televizat în mai multe episoade care pun în scenă personaje cu psihologii stereotipe și intrigi bazate pe situații și acțiuni. (< engl., fr. soap opera)

óperă (ópere), s. f.1. Lucrare. – 2. (Muz.) Operă. It. opera.Der. (din fr.) opera, vb.; operabil, adj.; operant, adj.; inoperant, adj.; operativ, adj.; operați(un)e, s. f.; operator, s. m.; operatoriu, adj.; operetă, s. f.; cf. capodoperă, manoperă.

ÓPERĂ1 ~e f. 1) Activitate de amploare realizată cu un anumit scop. 2) Lucrare de valoare într-un anumit domeniu de activitate (literatură, artă, știință). 3) Ansamblu de lucrări ale unui om de creație. 4) la pl. Ediție care include toate sau cele mai reprezentative lucrări ale unui autor. [G.-D. operei] /<lat., it. opera

ÓPERĂ2 ~e f. 1) Compoziție muzical-dramatică de proporții mari, scrisă pe un libret cu subiect literar și interpretată de soliști, cor și orchestră. 2) Reprezentație teatrală a unei astfel de compoziții. 3) Clădire în care se dau asemenea reprezentații. [G.-D. operei] /<it. opera, fr. opéra

operă f. 1. lucru făcut de o forță, de un agent: operele naturei; 2. producțiune a spiritului: operele lui Alexandri; 3. tragedie în versuri pusă în muzică; 4. teatru în care se reprezintă opere.

capo d´óperă f., pl. e (it. capo d´ópera, îld. capolavóro). Operă, lucrare perfectă (maĭ bine zis cap de operă, pl. capete de operă).

*óperă f., pl. e (lat. ópera, muncă. V. man-operă). Lucru, rezultatu uneĭ muncĭ spirituale saŭ fizice saŭ a naturiĭ: operele luĭ Alexandri, știința e opera seculelor [!], omu e opera luĭ Dumnezeŭ. Tragedie în versurĭ pusă pe muzică. Muzica acesteĭ tragediĭ. Teatru în care se reprezentă [!] asemenea tragediĭ: Opera din Paris.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ÓPERĂ s. 1. acțiune, faptă. (~ de binefacere.) 2. creație, realizare. (Tot ce vezi aici e ~ lui.) 3. înfăptuire, realizare. (O mare ~.) 4. creație, lucrare, producție, (înv.) prodúcere, prodúct. (O ~ de mare valoare.) 5. (LIT.) operă dramatică = piesă, lucrare dramatică, scriere dramatică. 6. carte, lucrare, scriere, tipăritură, tom, volum, (livr.) op. (O ~ groasă.) 7. lucrare, scriere, text, (livr.) op, (înv. și pop.) scriptúră, (înv.) scriitúră, scrisoáre, uvráj. (A prezentat ~ la editură.) 8. lucrare. (O ~ statuară.)

óperă-concért s.f. Operă prezentată sub formă de concert ◊ „Orchestra Cinematografiei își propune să continue, în noua stagiune, inițiativa operelor-concert cu Wozzeck de Alban Berg, Walkiria și Siegfried de Richard Wagner.” Cont. 8 X 65 p. 6. ◊ „Pierre Colombo nu a creat vreun dezacord cu maniera dirijorilor amintiți, în prezentarea de opere-concert. Săpt. 19 IV 74 p. 6 (din operă + concert)

óperă-rock s.f. Operă cu melodii rock ◊ „În prezent a fost lansat pe piață un disc cu opera-rock «Hitler superstar». Șaizeci de muzicieni au participat la această înregistrare care evocă nașterea nazismului.” Sc. 28 VIII 77 p. 6 //din operă + rock//

ballad-opera (cuv. engl.) v. operă.

opera buffa* v. operă.

opéra comique v. operă.

operă 1. Gen (I, 1) muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului literar (libretul) și muzical, între componentele o. intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, o. este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția, dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul o. se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor. Apariția o. se leagă de Renașterea* it. Artiștii, poeții, filosofii acestei epoci descoperiseră frumusețea și perfecțiunea artei Greciei antice și își găseau în aceasta modele de urmat. Nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos. În 1600, la Florența, în cadrul Cameratei florentine*, Jacopo Peri împreună cu poetul Rinuccini compun lucrarea Euridice, vrând să reconstituie tragedia* antică. Spectacolul realizat cu mai multe personaje cântând textul, acomp. de o mică orch. și desfășurându-se într-un cadru scenic organizat avea să devină actul de naștere al acestui nou gen muzical. Încă de la început, necesitatea ca textul literar să fie inteligibil impune căutarea unei formule vocale care oscilează între vorbire și cântec. Totodată polifonia*, stăpână acum, începe să cedeze în fața melodiei acompaniate [v. monodie (2)]. Prima o. care corespunde ideii de spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor*, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orch., corului și baletului este Orfeu (1607) de Monteverdi. Tot Monteverdi compune Încoronarea Popeei (1643) pusă în scenă la Veneția, unde se deschide în 1673 primul teatru de o., apoi acestea se înmulțesc, iar stilul o. venețiene se răspândește în toată Italia, S Germaniei și Franța. Dar muzica este supusă din ce în ce mai mult unor texte ridicole, iar punerile în scenă, fastuoase și prețioase, înăbușe acțiunea și prospețimea muzicii. Cesti, Cavalli la Veneția și G. Caccini, L. Rossi, Stefano Landi la Roma sunt compozitorii cunoscuți ai genului în prima jumătate a sec. 17. O. fr. începe o dată cu creația compozitorului Jean-Baptiste Lully, creatorul stilului fr. al genului, în care baletului avea să-i fie rezervat un loc aparte. El a creat comediile-balet foarte gustate la curtea lui Ludovic al XIV-lea: Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac (după Molière), o. Psyché, Prințesa d’Elite, Armida, Acis și Galatea. Primind influențe it. și fr., o. engl. înscrie în sec. 17 un nume care-și domină contemporanii, Henry Purcell (1658-1695), din a cărui creație menționăm o. Dido și Aeneas (1689). Sec. 18, prin impunerea sistemului temperat* și a teoretizării legilor armoniei (III), evidențiază și mai mult independența liniei melodice. Jean-Philippe Rameau, succesorul lui Lully la Versailles, îmbogățește orch. cu sonorități armonice noi și îi conferă un rol principal în acțiunea dramatică. Hippolyte și Aricie (1733), Indiile galante, Castor și Polux, Dardanus etc. sunt ex. concludente, însă convenționalul personajelor, costumelor și acțiunii cu subiecte mitologice începea să obosească publicul. În Italia deja apăruse un gen nou al o.: opera-buffa* (it. „comică”), ale cărei origini se găsesc în intermediile (v. intermezzo (I)) operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de fantezie și umor, aceste o.-bufe exercitau o justificată forță de atracție asupra publicului. Reprezentarea la Paris (1752) a o. La serva padrona de Pergolesi a dat naștere unei ciocniri de opinii numită querelle des Bouffons („cearta bufonilor”), în care se înfruntau partizanii o. fr. tradiționale cu cei ai o. it. înnoitoare. Polemica a fost terminată abia supă apariția genului o.-comice fr. (opéra-comique), întâi prin piesa cu muzică Ghicitorul satului de J.J. Rousseau și apoi a lucrării Les Traqueurs (Hăitașii) de Dauvergne. Astfel francezii aveau câștig de cauză, iar compozitorii ca Monsigny, Philidor, Grétry îmbogățeau repertoriul o.-comice. Facilitatea începe de această dată să amenințe creația de o. Acum se ivește un nou creator, Christoph Wilibald Gluck, care renunță la artificialitatea stilului it., în care aria* de bravură aproape că ieșea din cadrul dramatic al lucrării, dar nu se îndreaptă nici către solemnitatea greoaie a stilului lui Rameau. Gluck caută expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural, profund, în declamația* muzicală, evocând sentimente nobile. Orfeu (1762), Alcesta (1766), Ifigenia in Aulida (1774) sunt o. care îi consacră numele. Cu Ifigenia in Taurida, Gluck câștigă întrecerea în fața compozitorului it. Piccini și totodată a publicului fr., punând capăt unui alt conflict ivit la o. fr., între partizanii stilului it. (picciniști) și cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckiniști). Cei care aveau însă soarta o. în mână erau cântăreții, pentru care se scriau o. și ariile, și care își permiteau în continuare să intervină în compoziții, improvizau tirade de exbiții tehnice vocale, aplaudate de public. În Germania, genul o. comice de origine pop. se numea Singspiel*. După Hiller, W.A. Mozart este cel care îmbogățește genul o. germ. cu Singspieluri: Răpirea din serai (1781) și Flautul fermecat (1791), o feerie de o extraordinară fantezie, noblețe, veselie și grandoare. Geniul mozartian reușește o sinteză a genurilor comic și serios în opera Don Giovanni (1787) pe care o denumește „dramma giocoso”. Începutul sec. 19 este dominat de creațiile de o. ale lui G. Rossini (Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell) și Meyerbeer (Hughenoții, Africana ș.a.). în Franța. În Italia, Donizzeti (Lucia di Lamermoor, Favorita, Elixirul dragostei), Bellini (Norma) precum și Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Aida, Othello, Falstaff ș.a.) continuă tradiția bel-canto*-ului printr-o melodicitate de mare inspirație și sensibilitate. Romantismul* care se manifestă în acest sec. culminează în creația de o. a lui Richard Wagner. Influențat de o. lui Carl Maria von Weber, inspirată din tradițiile pop. germ. (Freischütz), Wagner își propune realizarea spectacolului de o. total, sincretismul artelor. Wagner vrea să realizeze un spectacol grandios și fantastic, o îmbinare perfectă a tuturor artelor într-o simbolică proprie legendelor și miturilor popoarelor nordice. Înnoirile operate de Wagner sunt atât în domeniul vocal (melodia infinită) cât și al amploarei aparatului orch., al dramatismului acțiunii sprijinite pe liniile leitmotivelor* și pe întregul complex literar și scenic cu care muzica conlucrează în spectacolul o. wagneriene. Operele sale, începând cu Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, Inelul Nibelungului și terminând cu Parsifal, urmează reguli proprii de desfășurare dramatică în care limbajul, cântul gestul contribuie la expresia umană pură, muzica, simfonismul orch. nefiind doar simplu comentator ci participant activ în desfășurarea dramei. Pentru că o. sale necesitau o punere în scenă deosebită, Wagner reușește să ridice la Bayreuth un teatru de o. dotat cu aparatura scenică necesară și urmând planurilor arhitectonice pe care el însuși le-a proiectat pentru o audiție perfectă. Cu o. lui Wagner se împlinește o altă mare reformă în domeniul muzicii și spectacolului de o. O pleiadă de compozitori întregesc tabloul o. în sec. 19: J. Massanet cu o. Manon, Werther, Thaïs, apoi G. Bizet cu Pescuitorii de perle, Carmen, Richard Strauss cu Salomé, Elecktra etc. Din școlile naționale se remarcă numele compozitorilor M.I. Glinka, A.P. Borodin, M.P. Musorgski, P.I. Ceaikovski în Rusia și B. Smetana în Cehia etc. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 aduce noi curente în creația de o. C. Debussy compune Pélléas și Mélisande, o replică fr. la „Tristanul” wagnerian. După 1900, Parisul continuă să se mențină în atenția spectatorului de o. cu lucrări moderne, experimentale: Les Choéphores de D. Milhaud, baletele Parade și Relache de E. Satie, Nunta, Oedipus-Rex de Stravinski etc. Apariția curentului expresionist* și introducerea sistemului dodecafonic* impune și o. de tip expresionist*: Erwartung (1909) de Schönberg, Wozzek și Lulu de A. Berg. O. românească se consideră a fi apărut odată cu o. Petru Rareș (1889) de Eduard Caudella, care este și primul compozitor de gen în România. Sec. 20 reprezintă conturarea și dezvoltarea muzicii românești în general și implicit a muzicii de o. După o serie de o. inspirate din literatura străină, compozitorii români se îndreaptă spre o. de tip național și, urmărindu-l pe Caudella, scriu o. inspirate din viața și muzica poporului, abordând creații literare din dramaturgia autohtonă. Sabin Drăgoi realizează prima o. românească realistă inspirată din viața țăranului român: Năpasta (1926), iar Paul Constantinescu prima o. realist-comică – O noapte furtunoasă (1933). O. românească de adânci rezonanțe universale este datorată lui George Enescu (1881-1955) – Oedip (1915-1932). O grandioasă frescă a istoriei românești o realizează Gheorghe Dumitrescu în ciclul o. sale (Orfeu, Decebal, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe etc.). Problematica o. contemporane și-a găsit o inspirată ilustrare în o. Hamlet (1969), Jertfirea Iphigeniei (1968) de Pascal Bentoiu, Orestia II (1974-1977) de Aurel Stroe, Iona (1972-1976) de A. Vieru ș.a. 2. Teatru în care se reprezintă spectacolele de o. și balet. 3. Lucrare muzicală (v. opus.)

operă de artă muzicală v. compoziție (1).

trupă de operă v. ansamblu (I, 1).

FINIS CORONAT OPUS (lat.) sfârșitul încununează opera – Ovidiu, „Heroides”, II, 85. Abia la capătul unei acțiuni poate fi apreciată valoarea ei.

METROPOLITAN OPERA [metrəpólitən opərə], teatru liric din S.U.A. (New York), înființat în 1883. După 1966, instalat în „Lincoln Center”. Capacitate de 3.800 locuri. Spectacolele cântate frecvent în limba originară sunt susținute de cântăreți și dirijori de renume mondial.

OPERA NAȚIONALĂ DIN BUCUREȘTI, instituție de spectacol inaugurată în 1921, cu Lohengrin de Wagner, sub bagheta lui G. Enescu. Cea mai importantă scenă lirică a țării. Repertoriu ce a cuprins de-a lungul timpului peste 150 de titluri de operă și balet, de o mare varietate. Spectacolele se desfășoară în actualul sediu din 1953 (inaugurat la 9 ian. 1954). A fost slujită de generații succesive de soliști prestigioși precum: Petre Ștefănescu-Goangă, Zenaida Pally, Nicolae Herlea, Arta Florescu, Elena Cernei, Octav Enigărescu, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Mihail Arnăutu, David Ohanesian, Nicolae Florei, Garbis Zobian, Cornel Stavru, Dan Iordăchescu, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Viorica Cortez, Felicia Filip, Roxan Briban sau balerini ca Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Gheorghe Cotovelea, Alexa Mezincescu, Ileana Iliescu, Magdalena Popa, Gelu Barbu, Ioan Tugearu, Mihai Babușka, Tiberiu Almosnino, Corina Dumitrescu ș.a. Turnee în întreaga lume.

OPÉRĂ (‹ lat., fr. 3 it.) s. f. I. 1. Acțiune, lucrare, faptă. ♦ Rezultatul unei acțiuni orientate spre un anumit scop. 2. Lucrare (originală) literar-artistică, științifică etc. ♦ (La sg.) Totalitatea lucrărilor unui scriitor, ale unui pictor etc. II 1. Compoziție muzicală pentru soliști, cor și orchestră, cu o acțiune scenic-dramatică, creată pe baza unui libret și destinată a fi reprezentată pe scenă. A fost creată în Italia; la Florența, a avut loc, la 1600, reprezentarea o. „Euridice” pe muzică de J. Peri, text de O. Rinuccini. S-a extins apoi în Europa, în special în țările germanice. Printre cei mai importanți creatori de o. se numără: Monteverdi, Händel, Glick, Mozart, Donizzeti, Bellini, Verdi, Puccini, Gounod, Weber, R. Wagner, R. Strauss, Rossini, Bizet, Musorgski. În România au compus o. G. Enescu, S. Drăgoi, I.D. Dumitrescu, P. Constantinescu, M. Negrea ș.a. ◊ Operă concert = o. sub formă de concert. O. bufă = operă cu acțiune comică. O. seria sau o. mare = operă cu acțiune tragică. 2. Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziții.

Intrare: operă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular operă opera
plural opere operele
genitiv-dativ singular opere operei
plural opere operelor
vocativ singular
plural