obiectivare sf [At: PERPESSICIUS, M. III, 143 / P: o-biec~ / Pl: ~vări / E: obiectiva] 1-2 Considerare a ceva ca fiind obiectiv (1, 3). 3-4 Dobândire de caracter obiectiv (1, 3).

OBIECTIVARE s.f. Acțiunea de a (se) obiectiva și rezultatul ei. ♦ Categorie filozofică și estetică desemnînd acțiunea de transformare a forțelor, aptitudinilor, gîndirii umane în rezultate cu o existență obiectivă. [< obiectiva].

OBIECTIVARE s. f. faptul de a (se) obiectiva. ◊ acțiunea de transformare a capacităților fizice, intelectuale, volitive ale omului în produse cu existență obiectivă. (< obiectiva)

obiectivare (desp. -biec-) s. f., g.-d. art. obiectivării; pl. obiectivări

obiectivare (-biec-) s. f., g.-d. art. obiectivării; pl. obiectivări

obiectivare s. f. (sil. -biec-; mf. ob-), g.-d. art. obiectivării; pl. obiectivări

OBIECTIVÁRE (< obiectiv) s. f. Categorie prin care se desemnează, în filozofia marxistă, transformarea forțelor, aptitudinilor și gândirii omenești în procesul muncii sau, în genere, în cursul oricărei activități creatoare de valori, în produse de existență obiectivă. Hegel a dezvoltat problematica o. în planul relației dialectice subiect-obiect, al acțiunii transformatoare a subiectului în raport cu obiectul, dar, în opoziție cu Marx, a identificat o. cu înstrăinarea, reificarea, iar activitatea o prezenta ca pe ceva care, prima oară, își generează conținutul din ideea absolută.

OBIECTIVARE s. f. Faptul de a (se) obiectiva. Talentul d-lui Liviu Rebreanu este prin definiție antiliric, de o mare virtute de obiectivare. PERPESSICIUS, m. III, 143. Caracterul sentimental, liric, incapabil de obiectivare... se poate remarca în descrierea a două personaje. GL. 1958, nr. 7, 2/6. [Întîmplări] care cer prin însăși natura lor o anumită obiectivare. V. ROM. februarie 1960, 112. – Pronunțat : -bi-ec- și -biec-. – v. obiectiva.