OBIECTIVARE s. f. Faptul de a (se) obiectiva. Talentul d-lui Liviu Rebreanu este prin definiție antiliric, de o mare virtute de obiectivare. PERPESSICIUS, m. III, 143. Caracterul sentimental, liric, incapabil de obiectivare... se poate remarca în descrierea a două personaje. GL. 1958, nr. 7, 2/6. [Întîmplări] care cer prin însăși natura lor o anumită obiectivare. V. ROM. februarie 1960, 112. – Pronunțat : -bi-ec- și -biec-. – v. obiectiva.