OARE adv. (De obicei întărește valoarea interogativă sau dubitativă a unei propoziții) Oare nu cumva a venit pe la d-ta pe-acasă? – Lat. volet. Cf. alb. vallë.

oare¹ [At: PSALT. 102 / V: (îrg) ~ră av, (înv) va~ c, oar c / E: ml volet] 1 avi (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 2 c (Îrg; disjunctiv, adesea cu nuanță copulativă; singur, în corelație cu sine însuși sau cu alte conjuncții și prepoziții) Sau.

OARE¹ 👉 OARĂ².

OARE² adv. 1 Particulă întrebuințată cînd se pune o întrebare, mai adesea asupra unui fapt îndoielnic (se pune înaintea sau în urma verbului): dar ~ unde am mai văzut eu figura asta? (VLAH.); ~ așa să fie? va veni ~? ~ unde s’o fi ascuns? ~ nu i-am dat cît mi-a cerut? ¶ 2 ~! se poate! să fie cu putință! ¶ 3 ~... ~..., fie... fie... ¶ 4 De ~ ce, de vreme ce, fiindcă: el era bun bucuros că-i ia beleaua din bătătură, de oare ce n’aveau ei ce să mănînce (ISP.) ¶ 5 Compus cu adverbele cînd, cît, cum, unde sau cu pronumele care, ce, cine, formează alte adverbe și pronume nehotărîte [pl. *oare < sg. OARĂ¹].

OARE adv. interog. (De obicei întărește valoarea interogativă sau dubitativă a unei propoziții) Oare nu cumva a venit pe la d-ta pe-acasă? – Lat. volet. Cf. alb. vallë.

OARE adv. interog. Întărește valoarea interogativă sau dubitativă a unor propoziții. De ce m-am dus eu oare La locul unde turme pasc? COȘBUC, P. II 215. Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? CREANGĂ, P. 31. Un bucium se aude în codri. Ce-o fi oare? ALECSANDRI, T. II 62. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9.

OARE adv. (atribuie celor spuse valoare interogativă sau dubitativă): ~ așa să fie? Se poate ~? /<lat. volet

oare adv. 1. exprimă o întrebare îndoelnică: va veni oare? 2. intră în compozițiunea unor adverbe și pronume, dându-le un sens indefinit: oarecând, odinioară; oarecare, ceva; oarecine, cineva; oarecum, întru câtva. [V. oară]. V. ori.

oare f. pl. păsări de curte: oare, rațe, gâște, din drum până strâng PANN. [Cf. lat. ALAE, aripate].

oare și (vechĭ) váre conj. interogativă (lat. *volet, cl. vult, vrea, de unde s’a făcut *voare, apoĭ oare, ca oĭ face din voĭ face, ĭar pe de altă parte *voare s’a prefăcut în vare ca afară din afoară din cauza labialeĭ. V. orĭ și voĭ 2). El e oare? Oare el e? Se poate să fie el? Nu știŭ bine dacă e el orĭ altu). – Ajută la formarea unor pron. și adv. cărora le dă un înț. indefinit: oare-care, oare-cine, oare-cînd, oare-cum. De oare ce, de vreme ce, odată ce, fiind-că, din pricină că, căcĭ: de oare ce ploŭă, rămînem acasă; gheața se topește, de oare ce e cald.

oar c vz oare¹

oară³ av, c vz oare¹

vare c vz oare¹

DEOARECE 👉 OARE.

OARĂ², HOARĂ, mai adesea pl. OARE, HOARE sf. 🐦 Păsări de curte: curtea este plină de oare și de vite (ISP.); trăia... încunjurată de fel de fel de pasări, hoare și alte dobitoace (MERA) [lat. ovaria „ouătoare”].

OARĂ¹ (pl. ori) sf. Dată: întîia ~; prima ~; a doua ~; ultima ~; cea din urmă ~; de trei ori; de cinci ori cinci fac douăzeci și cinci; de multe ori; de nenumărate ori; de câte ori; de atîtea ori; 👉 BUNĂOARĂ, ADESEORI, ALTEORI, ARAREORI, UNEORI (lat. hora).

oare-cáre pron. indefinit. Orĭ-care ar fi: un om oare-care, un oare-care (saŭ simplu oare-care: l-a întrebat oare-care). Despre lucrurĭ: o linie oare-care.

váre conj. V. oare.

oare adv.

oare adv. – Servește pentru a întări interogația: atunci, așadar, deci. – Var. ori. Mr. ori. Lat. *volet, formă populară în loc de vult „vrea” (Tiktin, Scriban). Der. din oară „dată” (Candrea) e mai dificil semantic. – Var. ori, identică semantic în interogație, se preferă acum în alternanță ori... ori (sau... sau) și se pare să se nuanțeze diferit în compunere. Comp. doară (var. doar, fam. dor), adv. (atunci, deci, servește pentru a întări interogația; poate, întîmplător; măcar, cel puțin; posibil; numai; la urma urmei), în loc de de oare (după Cihac, I, 183; Candrea-Dens., 1270 și Candrea, din lat. de hora; după Philippide, Principii, 93, din lat. dolet; după Procopovici, Dacor., III, 629-42, în loc de a doua oară; după Scriban, din lat. *devolet; oarecine, pron. indef. (o persoană nedeterminată); oricine, pron. indef. (cineva); orișicine, pron. indef. (cineva); oarece, pron. indef. (un anumit lucru); ori(și)ce, pron. indef. (un lucru oarecare); oarecare (var. ori(și)care), adj. indef. (cineva); oarecînd, adv. (într-un timp nedeterminat, odată); ori(și)cînd, adv. (în orice moment, totdeauna); oarecît, adj. (o anumită cantitate); ori(și)cît, adj. (orice cantitate); oarecum, adv. (într-un anumit fel); ori(și)cum, adv. (de orice fel); oareunde, adv. (într-o anumită parte); ori(și)unde, adv. (în orice loc). Nuanțele indicate nu sînt perfect delimitate; oareși- este ceva mai rar decît oriși-. Pentru comp. cf. lat. -vult, sp. quiera, sl. ašte. Din rom. provine iud. sp. or „sau” (Wagner 75) și rut. vare (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 408).

OARE conj. v. fie, ori, sau.

OARE adv. (interogativ) 1. poate?, (astăzi rar) au?, (înv. și pop.) ori?, (reg.) doar? (~ nu ți-am dat ce ai vrut?) 2. dar?, păi? (~ așa să fie?)

oare conj. v. FIE. ORI. SAU.

OARE adv. 1. poate?, (astăzi rar) au?, (înv. și pop.) ori?, (reg.) doar? (~ nu ți-am dat ce ai vrut?) 2. dar? (~ așa să fie?)

OARE² s. f. v. oară¹.

OARE¹ adv. interogativ, conj. I. adv. interogativ. (De obicei întărește valoarea interogativă sau dubitativă a unei propoziții) Nu știu oare fi-m-vor mie aceastea au ba? (a. 1644). gcr i, 112/34. Oare cine iaste acesta, că și vîntul și marea ascultară pre el? (a. 1648). id. ib. 128/34, cf. dosoftei, v. s. octombrie 88^r/21. Oare cunoști ceale ce citești? biblia (1688), [prefață] 8/4. Oare cine-i mai mare întru împărăția certurilor? (a. 1703). gcr i, 348/30. Oare acea datorie măria-ta o faci? antim, p. XXVIII, Dar acesta oare cine iaste, carele s-au prins împreună cu tine oarecînd? aethiopica, 76^r/l. Mi să pregătește oară vreo nenorocire? marcovici, d. 2/12. Oare așa feliu de tineri să se fi aflînd mulți în lume? drăghici, r. 7/1. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi ? bălcescu, m. v. 3. Aștepți oare, spre a învie, ca strămoșii să se scoale din morminte? russo, s. 148. Un bucium se aude în codri... Ce-o fi oare? alecsandri, t. ii, 62. Oare ochii ei o mint Sau aievea-i, adevăru-i? eminescu, o. i, 103. Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa? id. n. 27. Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? creangă, p. 31, cf. 74. Oare nu știai sau că ai uitat cum că la vînătorie... eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu...? odobescu, s. iii, 9. Să văd oare cu cosiță Sta-mi-ar bine? coșbuc, p. i, 104. Nu mai ajungem oare în astă noapte? c. petrescu, c. v. 10. Oare lui moșu – întrebă Aurica cu gura plină – nu-i dăm nimic de mîncare? călinescu, e. o. ii, 170. Oare-o să mai aștept mult? Galan, b. i, 5. Nu cumva ești și tu oare Din Viteni vrun boier mare? teodorescu, p. p. 105. Mere Ana cu scoverzi; Și zău, oare cui le duce? Pare că la gură dulce! jarnîk-bîrseanu, d. 408. Orb pre orb cînd poartă, oare ce va fi? zanne, p. ii, 657. ♦ (În replici interogative prin care se exprimă îndoiala, nedumerirea, nesiguranța față de afirmația cuiva) Se poate? să fie cu putință? Oare? se miră Glanetașu pocnindu-și alene oasele. rebreanu, i. 43. Iaca, a stat și nu vrea să mai meargă. – Oare, bre omule? – Așa-i cum îți spun eu. sadoveanu, o. ix, 413. Oare? se miră bătrînul. călinescu, e. o. ii, 296. ♦ (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. Dzeul din ceriu căută spre fiii oamerilor, se vadză se (oare d, au h) iaste înțelegătoriu, sau ce ceare Dumnedzeu. psalt. 102. Oare îndeadins au venit acolea, au tămplatu-s-au fără veaste. prav. 314, cf. 54, 237. Privind la florile grădinii aceștiia ca să vedem oare sînt crescute într-însa ceale ce știm că sînt de trebuința doftoriei sufletești (a. 1742). gcr ii, 30/22. II. conj. 1. (Învechit și regional; cu funcție disjunctivă, adesea cu nuanță copulativă; singur, în corelație cu sine însuși sau cu alte conjuncții și prepoziții) Ori, sau. Și atunce oare se va proslăvi, oare se va rușina. coresi, ev. 113, cf. 538. Oare cărtolariu va fi, oare va fi vl[ă]d[i]co, oare va fi preutu, oare diac, cela ce nu va povesti... să fie blăstămat (a. 1600). cuv. d. bătr. ii, 54/9. Elu vă preveaghe întru inemile voastre oare dzua, oare noaptea, oare bine, oare rău ce cugetați. cod. tod. 228. De să va grăi neștine... oare lacom la avuție, oare închinător bozilor, oare ocarnic, oare bețiv, ...cu unul ca acela să nu nici mîncaț (cca 1 618). gcr i, 46/17. Giurăm pre svînta evanghelie, oare cu strîmbul, oare cu direptul. varlaam, c. 341. Oare pentru leane, oare pentru dar, oare pentru voie de om, oare pentru nesocotința sa... nu să face giudețul dirept. id. ib. 23. Începe... a fac[e] bine, oare în mirenie, oare în călugărie (a. 1661). gcr i, 180/26. Scriu unii cum zboară oare la Eghipet, oare la India. fl. d. (1680), 72^r/7, cf. 61^r/20, alr i 298/704, 748, a iii 4, 5 ,17. 2. (Învechit, întărind pe „să” concesiv) Domnul... în chipul omului și robului să săvîrși, nu era pierdut, ce era Dumnezeu și domn, ce și închinat lă-cuiaște, vare să au fost și om. coresi, ev. 163. Se leapădă cineva de sineș și-ș împarte toată avuțiia sa cîtă are, oare domn să va fi, ori împărat. id. ib. 70. – Și: (învechit și regional) oară (alr n/182) adv. interogativ, conj.; (învechit) vare, (regional) oar (alr i 1800/748, alr ii 2469/728, ib. 3221/605, 728, ib. 3242/728, ib. 4404/728, ib. 4748/728) conj. – lat. volet. cf. alb. vallë.