OARE¹ adv. interogativ, conj. I. adv. interogativ. (De obicei întărește valoarea interogativă sau dubitativă a unei propoziții) Nu știu oare fi-m-vor mie aceastea au ba? (a. 1644). gcr i, 112/34. Oare cine iaste acesta, că și vîntul și marea ascultară pre el? (a. 1648). id. ib. 128/34, cf. dosoftei, v. s. octombrie 88^r/21. Oare cunoști ceale ce citești? biblia (1688), [prefață] 8/4. Oare cine-i mai mare întru împărăția certurilor? (a. 1703). gcr i, 348/30. Oare acea datorie măria-ta o faci? antim, p. XXVIII, Dar acesta oare cine iaste, carele s-au prins împreună cu tine oarecînd? aethiopica, 76^r/l. Mi să pregătește oară vreo nenorocire? marcovici, d. 2/12. Oare așa feliu de tineri să se fi aflînd mulți în lume? drăghici, r. 7/1. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi ? bălcescu, m. v. 3. Aștepți oare, spre a învie, ca strămoșii să se scoale din morminte? russo, s. 148. Un bucium se aude în codri... Ce-o fi oare? alecsandri, t. ii, 62. Oare ochii ei o mint Sau aievea-i, adevăru-i? eminescu, o. i, 103. Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa? id. n. 27. Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? creangă, p. 31, cf. 74. Oare nu știai sau că ai uitat cum că la vînătorie... eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu...? odobescu, s. iii, 9. Să văd oare cu cosiță Sta-mi-ar bine? coșbuc, p. i, 104. Nu mai ajungem oare în astă noapte? c. petrescu, c. v. 10. Oare lui moșu – întrebă Aurica cu gura plină – nu-i dăm nimic de mîncare? călinescu, e. o. ii, 170. Oare-o să mai aștept mult? Galan, b. i, 5. Nu cumva ești și tu oare Din Viteni vrun boier mare? teodorescu, p. p. 105. Mere Ana cu scoverzi; Și zău, oare cui le duce? Pare că la gură dulce! jarnîk-bîrseanu, d. 408. Orb pre orb cînd poartă, oare ce va fi? zanne, p. ii, 657. ♦ (În replici interogative prin care se exprimă îndoiala, nedumerirea, nesiguranța față de afirmația cuiva) Se poate? să fie cu putință? Oare? se miră Glanetașu pocnindu-și alene oasele. rebreanu, i. 43. Iaca, a stat și nu vrea să mai meargă. – Oare, bre omule? – Așa-i cum îți spun eu. sadoveanu, o. ix, 413. Oare? se miră bătrînul. călinescu, e. o. ii, 296. ♦ (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. Dzeul din ceriu căută spre fiii oamerilor, se vadză se (oare d, au h) iaste înțelegătoriu, sau ce ceare Dumnedzeu. psalt. 102. Oare îndeadins au venit acolea, au tămplatu-s-au fără veaste. prav. 314, cf. 54, 237. Privind la florile grădinii aceștiia ca să vedem oare sînt crescute într-însa ceale ce știm că sînt de trebuința doftoriei sufletești (a. 1742). gcr ii, 30/22. II. conj. 1. (Învechit și regional; cu funcție disjunctivă, adesea cu nuanță copulativă; singur, în corelație cu sine însuși sau cu alte conjuncții și prepoziții) Ori, sau. Și atunce oare se va proslăvi, oare se va rușina. coresi, ev. 113, cf. 538. Oare cărtolariu va fi, oare va fi vl[ă]d[i]co, oare va fi preutu, oare diac, cela ce nu va povesti... să fie blăstămat (a. 1600). cuv. d. bătr. ii, 54/9. Elu vă preveaghe întru inemile voastre oare dzua, oare noaptea, oare bine, oare rău ce cugetați. cod. tod. 228. De să va grăi neștine... oare lacom la avuție, oare închinător bozilor, oare ocarnic, oare bețiv, ...cu unul ca acela să nu nici mîncaț (cca 1 618). gcr i, 46/17. Giurăm pre svînta evanghelie, oare cu strîmbul, oare cu direptul. varlaam, c. 341. Oare pentru leane, oare pentru dar, oare pentru voie de om, oare pentru nesocotința sa... nu să face giudețul dirept. id. ib. 23. Începe... a fac[e] bine, oare în mirenie, oare în călugărie (a. 1661). gcr i, 180/26. Scriu unii cum zboară oare la Eghipet, oare la India. fl. d. (1680), 72^r/7, cf. 61^r/20, alr i 298/704, 748, a iii 4, 5 ,17. 2. (Învechit, întărind pe „să” concesiv) Domnul... în chipul omului și robului să săvîrși, nu era pierdut, ce era Dumnezeu și domn, ce și închinat lă-cuiaște, vare să au fost și om. coresi, ev. 163. Se leapădă cineva de sineș și-ș împarte toată avuțiia sa cîtă are, oare domn să va fi, ori împărat. id. ib. 70. – Și: (învechit și regional) oară (alr n/182) adv. interogativ, conj.; (învechit) vare, (regional) oar (alr i 1800/748, alr ii 2469/728, ib. 3221/605, 728, ib. 3242/728, ib. 4404/728, ib. 4748/728) conj. – lat. volet. cf. alb. vallë.