11 definiții pentru oști


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

OȘTÍ, oștesc, vb. IV. Refl. și intranz. (Înv. și pop.) A (se) lupta, a (se) război, a duce război. – Din oaste.

OȘTÍ, oștesc, vb. IV. Refl. și intranz. (Înv. și pop.) A (se) lupta, a (se) război, a duce război. – Din oaste.

oști [At: PALIA (1581), 208/1 / V: (rar; cscj) ~ta / Pzi: ~tesc / E: oaste1] (Înv) 1 vi A face serviciul militar. 2-3 vri (Udp „asupra”, „împotriva”, „cu”) A purta război Si: a (se) lupta, a (se) război. 4-5 vri (Fig) A se strădui să învingă un obstacol. 6 vri Fig A combate o idee sau o atitudine greșită. 7 vt A învinge în luptă. 8 vt (Rar) A asedia.

OȘTÍ, oștesc, vb. IV. Refl. (Învechit și arhaizant) A se lupta, a se război, a se bate în război. Eu mă duc între oștenii mei, zise cu glas grav aga... Eu mă închin și mă oștesc și mănînc cu ei. SADOVEANU, O. VII 17. Vizirul se oști împotriva Comornului, cu nădejdea sigură de a înainta în curînd spre Viena. BĂLCESCU, O. II 40.

A SE OȘTÍ mă ~ésc intranz. înv. A fi în stare de război (unul cu altul); a purta război (unul cu altul); a se război; a lupta. /Din oaste

oștésc v. tr. (d. oaste). Vechĭ. Combat. V. intr. Servesc ca ostaș, militez: a oștit mulțĭ anĭ. A oști peste cineva, asupra (N. Cost. 2, 34) saŭ în potriva cuĭva, a milita, a duce războĭ. V. refl. Mă lupt: de să va oști asupra mea oaste (Dos.), a să oști în potriva cuĭva, cu cineva. V. înglotez.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

oștí (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oștésc, imperf. 3 sg. oșteá; conj. prez. 3 să oșteáscă

oștí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oștésc, imperf. 3 sg. oșteá; conj. prez. 3 sg. și pl. oșteáscă


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

OȘTÍ vb. v. bate, lupta, război.

oști vb. v. BATE. LUPTA. RĂZBOI.

Intrare: oști
verb (V401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • oști
  • oștire
  • oștit
  • oștitu‑
  • oștind
  • oștindu‑
singular plural
  • oștește
  • oștiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • oștesc
(să)
  • oștesc
  • oșteam
  • oștii
  • oștisem
a II-a (tu)
  • oștești
(să)
  • oștești
  • oșteai
  • oștiși
  • oștiseși
a III-a (el, ea)
  • oștește
(să)
  • oștească
  • oștea
  • oști
  • oștise
plural I (noi)
  • oștim
(să)
  • oștim
  • oșteam
  • oștirăm
  • oștiserăm
  • oștisem
a II-a (voi)
  • oștiți
(să)
  • oștiți
  • oșteați
  • oștirăți
  • oștiserăți
  • oștiseți
a III-a (ei, ele)
  • oștesc
(să)
  • oștească
  • oșteau
  • oști
  • oștiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

oști

etimologie:

  • oaste
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC 2 exemple
    exemple
    • Eu mă duc între oștenii mei, zise cu glas grav aga... Eu mă închin și mă oștesc și mănînc cu ei. SADOVEANU, O. VII 17.
      surse: DLRLC
    • Vizirul se oști împotriva Comornului, cu nădejdea sigură de a înainta în curînd spre Viena. BĂLCESCU, O. II 40.
      surse: DLRLC