năimire sf [At: PONTBRIANT, D. / P: nă-i~ / Pl: ~ri / E: năimi] 1 (Îvp) Închiriere. 2 (Îvp) Angajare. 3 (Trs) Mituire.

NĂIMI, †NĂMI (-mesc) l. vb. tr. 1 A închiria, a lua cu chirie: de cu seară năimim cai și ne pregătim merinde pentru trei zile (VLAH.); trase la cel mai bun birt unde nămi cele mai frumoase odăi (NEGR.) ¶ 2 A lua pe cineva cu leafă, cu simbrie, ca să-l slujească, a angaja, a tocmi: eu te-aș năimi pe un an, dară spune-mi ce fel de simbrie mi-ai cere? (SB.). II. vb. refl. A se tocmi, a se băga (slugă, etc.) la cineva cu simbrie: i-a răspuns... că el este păstor și ar vroi să se năimească (SB.); s’a năimit la urmă la velnița cu grajdurile și acareturile irosite (GRIG.) [vsl. najmati].

NĂIMI, năimesc, vb. IV. (Înv. și pop.) 1. Tranz. și refl. A (se) angaja, a (se) tocmi pentru o muncă plătită. 2. Tranz. A închiria; a arenda. [Pr.: nă-i-. – Var.: nămi vb. IV] – Din năiem (înv. „chirie” < sl.).

A NĂIMI ~esc tranz. pop. 1) (persoane) A lua la lucru (printr-o înțelegere); a tocmi; a angaja. 2) A lua cu chirie; a închiria. 3) A lua în arendă; a arenda. [Sil. nă-i-] /<sl. naimu

A SE NĂIMI mă ~esc intranz. (despre persoane) A intra într-un serviciu în schimbul unei plăți; a se tocmi; a se angaja. [Sil. nă-i-] /<sl. naimu

năimi vb. (sil. nă-i-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. năimesc, imperf. 3 sg. năimea; conj. prez. 3 sg. și pl. năimească

NĂIMI vb. v. angaja, arenda, băga, intra, încadra, închiria, lua, numi, primi, tocmi, vârî.

NĂIMIRE s. f. (Învechit și popular) Acțiunea de a (se) năimi. 1. Închiriere. v. arendare. cf. năimi (1). cf. PONTBRIANT, D., DDRF. 2. Angajare, tocmire (cu plată, cu simbrie); (regional) năimit¹. cf. năimi (2). cf. COSTINESCU, DDRF. – Pronunțat: nă-i-. – v. năimi.