MĂRMURIT, -Ă, mărmuriți, -te, adj. 1. (Înv. și pop.) Lucrat în marmură; sculptat. 2. Fig. Înmărmurit. ♦ (Despre obiecte) Neclintit, nemișcat. – V. mărmuri.

mărmurit, ~ă a [At: (a. 1675). GCR 1, 222/22 / V: ~mor~ / Pl: ~iți, ~e / E: mărmuri] 1 (Înv) Sculptat în marmură¹. 2 (Înv) Care are aspectul marmurei. 3 (Fig; îvp) Înmărmurit, încremenit de frică, de groază, de uimire etc. 4 (Înv; d. obiecte, spații etc.) Neclintit.

MĂRMURIT, -Ă, mărmuriți, -te, adj. 1. (Rar) Lucrat în marmură; sculptat. 2. (Fig.) Înmărmurit. ♦ (Despre obiecte) Neclintit, nemișcat. – V. mărmuri.

MĂRMURIT, -Ă, mărmuriți, -te, adj. 1. (Rar) Lucrat în marmură. Cufundat în întuneric, lîng-o cruce mărmurită, Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon el veghează. EMINESCU, O. I 50. 2. Fig. înmărmurit, încremenit. Să luăm calea pădurilor, strigă un flăcău din mijlocul lumii mărmurite. DELAVRANCEA, S. 199. Toate în preajmă-i stau mărmurite și reci ca gheața. ODOBESCU, S. I 93.

mărmurit a. (poetic) înmărmurit: lângă o cruce mărmurită EM.

mărmorit, ~ă a vz mărmurit

MĂRMURIT adj. v. împietrit, încremenit, înlemnit, înmărmurit, înțepenit, neclintit, nemișcat, țeapăn, țintuit.

mărmurit, -ă adj. (înv. și pop.) I 1 (despre figuri, modele, ornamente etc.) v. Cioplit². Dăltuit². Săpat². Sculptat². Tăiat². 2 (despre personaje din basme) v. Împietrit. Pietrificat. II fig. (despre oameni) v. Împietrit. Încremenit. Înghețat, Înlemnit. Înmărmurit. Înțelenit. Înțepenit. Neclintit. Nemișcat. Paralizat. Țeapăn. Țintuit.

mărmurit adj. v. ÎMPIETRIT. ÎNCREMENIT. ÎNLEMNIT. ÎNMĂRMURIT. ÎNȚEPENIT. NECLINTIT. NEMIȘCAT. ȚEAPĂN. ȚINTUIT.

MĂRMURÍT, -Ă adj. 1. (Învechit) Sculptat, lucrat în marmură¹; care are aspectul marmurei. Cf. POLIZU. Cufundat în întuneric, lîng-o cruce mărmurită într-o umbră neagră, deasă, ca un demon el veghează. EMINESCU, O. I, 50, cf. BARCIANU. 2. Fig. (Învechit și popular) Înmărmurit, încremenit (de frică, de groază, uimire etc.) Mărmurită, nu putea nici să grăiască de frică și căzu jos (a. 1 675). GCR I, 222/22. Toți boierii se îngrozise de frica lor și sta mărmoriți. ȘINCAI, HR. III, 60/10, cf. MAG. IST. I, 304/5, HELIADE, O. I, 405, COSTINESCU. Să luăm calea pădurilor, strigă un flăcău din mijlocul lumei mărmurite. DELAVRANCEA, S. 199. Licescu, dinaintea oglindei, părea însă mărmurit într-o nepăsare bizară. MACEDONSKI, O. III, 71. ♦ (Despre obiecte, spații etc.) Neclintit, nemișcat. Trăsnetul încă tot doarme, ș-în cîmpul cel mărmurit O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspîndit. HELIADE, O. I, 100. Toate în preajmă-i stau mărmurite și reci ca gheata. ODOBESCU, S. I, 93. - Pl.: mărmuriți, -te. – Și: mărmorít, -ă adj. – V. mărmuri.

MĂRMORIT, -Ă adj. v. mărmurit.