mărit¹ sm [At: PSALT. 31 / Pl: ~iți / E: ml maritus] (Îrg) 1 Soț. 2 Mire.

1) mărít m. (lat. máritus [d. mas, máris, bărbat, mascul], de unde și it. marito, fr. mari. V. mascur). Vechĭ. Bărbat, soț. Mire.

mărit³ (mire) (înv., reg.) s. m., pl. măriți

mărit¹ (mire) (înv., reg.) s. m., pl. măriți

mărit (mire) s. m., pl. măriți

mărit (măriți), s. m. – Soț, bărbat. Mr. mărit. Lat. marῑtus (Candrea-Dens., 1050). Sec. XVI, înv., pare să se fi conservat în expresia de mărit „de măritat” (Tiktin crede că este un postverbal de la a mărita). – Der. mărita, vb. (a (se) căsători o fată), mr. marit, mărtare, megl. marit, măritari, istr. marit, din lat. marῑtāre (Pușcariu 1032; Candrea-Dens., 1051; REW 5361), cf. alb. marton, it. maritare, fr. marier, prov., cat., sp., port. maridar (e cuvînt de uz general, cf. ALR, I, 250); măritiș, s. n. (căsătorie). Der. neol. marital, adj., din fr. marital; maritalmente, adv., din fr. maritalement.

MĂRIT s. v. bărbat, căsătorie, ginere, măritat, măritiș, mire, soț.

mărit s. v. BĂRBAT. CĂSĂTORIE. GINERE. MĂRITAT. MĂRITIȘ. MIRE. SOȚ.

MĂRÍT ¹ s. m. (Învechit șiregional) Soț ; mire. El ca măritu (g i n e r e CC², m i r e N, ; m i r e l e H) ieși din celariul său. PSALT. 31, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LM, DDRF, TDRG, DHLR II, 492, SCRIBAN, D., ROSETTI, R. VI, 252. Dă-mă, mamă, la mărit, Că vremea mni s-o-mplinit! Șî mă dă, mamă, cui mă cere, Să mă fac șî ieu muiere. ARH. FOLK. V, 142, cf. ALRT, II 62. – Pl.: măriți. – Lat. maritus.