MÂNTUIT, -Ă, mântuiți, -te, adj. 1. (Pop.) Scăpat, salvat; dezrobit. 2. (În religia creștină) Izbăvit de păcate. – V. mântui.

mântuit¹ sn [At: PONTBRIANT, D. / Pl: (nob) ~uri / E: mântui] (Rar) 1 (Îvp) Scăpare. 2 (Spc) Dezrobire. 3 Mântuire (3).

mântuit², ~ă smf, a [At: BIBLIA (1688), 184¹ /6 / Pl: ~iți, ~e / E: mântui] 1-2 (Îvp) (Om) salvat. 3-4 (Spc) (Om) dezrobit. 5-6 (Bis) (Om) curățat de păcate.

MÂNTUIT, -Ă, mântuiți, -te, adj. 1. (Pop.) Scăpat, salvat; dezrobit. 2. (În limbaj bisericesc) Izbăvit de păcate. – V. mântui.

MÎNTUIT, -Ă, mîntuiți, -te, adj. Scăpat, salvat, eliberat. (Substantivat) S-au dat mîncare și băutură acelor mîntuiți. DRĂGHICI, R. 23. ♦ (În concepția religioasă) Curățat de păcate, ispășit, izbăvit.

MÂNTUIT adj. (BIS.) izbăvit, salvat, (înv.) spăsit. (Păcătos ~.)

MÂNTUIT adj. v. dezrobit, eliberat, salvat, scăpat.

Mântuit ≠ nemântuit, neisprăvit, neterminat, nesfârșit

MÎNTUIT adj. (BIS.) izbăvit, salvat, (înv.) spăsit. (Păcătos ~.)

mîntuit adj. v. DEZROBIT. ELIBERAT. SALVAT. SCĂPAT.

MÎNTUÍT¹ s. n. (Rar) Faptul de a (s e) m î n t u i. Cf. PONTBRIANT, D. - V. mîntui.

MÎNTUIT², -Ă adj. (Adesea substantivat) 1. (Învechit și popular) (Om) scăpat, salvat; s p e c. (om) dezrobit, eliberat. Și au apucat Galaad trecătorile Iordanului lui Efrem și fu cînd ziseră cei mîntuiți ai lui Efraim să treacem. BIBLIA (1688), 184¹/6. S-au dat mîncare și băutură acelor mîntuiți. DRĂGHICI, R. 23/18, cf. DDRF. Cum a putut mîntuitul din mînile – argivice – Antenor Nevătămat să străbată-n adînc pe pămîntul iliric ? COSBUC, AE. 17. 2. (În limbajul bisericesc) (Om) curățit de păcate, izbăvit. Bucuria și fericirea celor mîntuiți, a să iubi în veci. ZANNE, P. VIII, 390. – Pl.: mîntuiți, -te. – V. mîntui.