MÎNTUIT², -Ă adj. (Adesea substantivat) 1. (Învechit și popular) (Om) scăpat, salvat; s p e c. (om) dezrobit, eliberat. Și au apucat Galaad trecătorile Iordanului lui Efrem și fu cînd ziseră cei mîntuiți ai lui Efraim să treacem. BIBLIA (1688), 184¹/6. S-au dat mîncare și băutură acelor mîntuiți. DRĂGHICI, R. 23/18, cf. DDRF. Cum a putut mîntuitul din mînile – argivice – Antenor Nevătămat să străbată-n adînc pe pămîntul iliric ? COSBUC, AE. 17. 2. (În limbajul bisericesc) (Om) curățit de păcate, izbăvit. Bucuria și fericirea celor mîntuiți, a să iubi în veci. ZANNE, P. VIII, 390. – Pl.: mîntuiți, -te. – V. mîntui.