mucărit sn [At: I. IONESCU, C. 102/20 / V: (reg) ~cur~ / E: mucări¹] (Reg) 1 Boală a oilor caracterizată prin scurgeri din nas. 2 Tăiere a părții carbonizate a mucului lumânării, ca să ardă mai bine. 3 Tăiere a vârfului unor tulpini sau a unor inflorescențe, în scopul obținerii unei mai bune dezvoltări a părților utile.

mucărit n. ruperea bobocilor la tutun.

mucărít n., pl. urĭ. Luarea (tăĭerea, ruperea) mucurilor saŭ (la tutun) a mugurilor, a bobocilor.

mucurit² sn vz mucărit

mucărit (reg.) s. n.

mucărit (reg.) s. n.

mucărit s. n.

MUCĂRIT s. n. (Regional) 1. Boală de oi (nedefinită mai de aproape). Cf. mucări¹ (1)• V. r ă p c i u g ă. (Orbic-Buhuși). Cf. CHEST. V 167/53. [Oile] sufăr de mucărit în timpul căldurilor, ib. 2. Faptul de a m u c ă r i¹ (2). Ardeau, seara, lumînări groase de ceară albă, grija mucăritului fiind dată în seama. . . copiilor de casă. GANE, TR. V. 233. 3. Faptul de a mucări¹ (3). Cheltuiala ce s-ar face cu această muncă în mucăritul popușoilor. I. IONESCU, C. 102/20. Prin unele părți se pare că este obiceiul ruperii spicului la porumb, lucru care se numește mucurit. PAMFILE, A. R. 86, CÍ. ȘĂINEANU, D. U. O lună după mucurit se culege. ALR II/872. – Și: (regional) mucurit s. n. – V. mucări¹.