monoftongare sf [At: ROSETTI, L. R. I, 65 / Pl: ~gări / E: monoftonga] Reducere a unui diftong la o vocală.

MONOFTONGARE s. f. Acțiunea de a monoftonga.

MONOFTONGARE s.f. Acțiunea de a (se) monoftonga și rezultatul ei; reducere a unui diftong la un singur sunet. [< monoftonga].

monoftongare (desp. -nof-ton-/-no-fton-) s. f., g.-d. art. monoftongării; pl. monoftongări

!monoftongare (-nof-ton-/-no-fton-) s. f., g.-d. art. monoftongării; pl. monoftongări

monoftongare s. f. (sil. mf. -fton-), g.-d. art. monoftongării; pl. monoftongări

MONOFTONGARE s. f. (< monoftonga < fr. monophtonguer): reducere a unui diftong la un singur sunet. Astfel diftongul ea din v. rom. feată s-a redus cu timpul la monoftongul a din modernul și actualul fată (el s-a păstrat însă în dialectul aromân), diftongii ea și oa din singularele ceartă și poartă se monoftonghează la sunetele e și o în pluralele certuri și porți.

MONOFTONGÁRE s. f. Faptul de a s e m o n o f t o n g a. Monoftongarea lui „ae” în „e” este notată într-un mare număr de inscripții. ROSETTI, L. R. I, 65. Monoftongarea (sub forma unui „e” deschis), începută, evident, mai de mult, era, în vremea lui Neculce, realizată pe deplin. SCL 1954, 341. – Pl.: monoftongări. – V. monoftonga.