MOCĂIT, -Ă, mocăiți, -te, adj., s. m. și f. (Pop. și fam.) 1. (Persoană) care lucrează încet, fără spor, care acționează sau umblă încet. 2. (Persoană) care își pierde vremea cu nimicuri. [Pr.: -că-it] – V. mocăi.

mocăit, ~ă a [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~iți, ~e / E: mocăi] 1-2 smf, a (Pop) (Persoană) care lucrează încet, fără spor. 3-4 smf, a (Pop) (Persoană) care umblă încet. 5-6 smf, a (Pop) (Persoană) care pierde vremea cu nimicuri. 7 a (Olt) Trist.

MOCĂIT, -Ă, mocăiți, -te, adj., s. m. și f. 1. (Persoană) care lucrează încet, fără spor, care acționează sau umblă încet. 2. (Persoană) care își pierde vremea cu nimicuri. [Pr.: -că-it] – V. mocăi.

MOCĂIT, -Ă, mocăiți, -te, adj. Încet la treabă.

mocăit (fam., pop.) adj. m., s. m., pl. mocăiți; adj. f., s. f. mocăită, pl. mocăite

mocăit (fam., pop.) adj. m., s. m., pl. mocăiți; adj. f., s. f. mocăită, pl. mocăite

mocăit adj. m., s. m., pl. mocăiți; f. sg. mocăită, pl. mocăite

mocăit, -ă, mocăiți, -te adj. 1. care lucrează încet / fără spor; care umblă încet 2. care își pierde vremea cu nimicuri

MOCĂIT adj. mocoșit, moșmondit, ticăit, (Mold.) chitcăit. (Un om ~.)

MOCĂIT adj. mocoșit, moșmondit, ticăit, (Mold.) chitcăit. (Un om ~.)

MOCĂÍT, -Ă adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care lucrează încet, fără spor, care umblă încet, m o c o ș i t; (persoană) care pierde vremea cu nimicuri. Cf. PONTBRIANT, D. Da mocăit mai ești ! SĂGHINESCU, v. Nu fi mocăit, umblă repede, că sîntem grăbiți ! BRĂTESCU-VOINEȘTI, P. 58. N-ari spor la triabî, îi mocăit. ALR I 1 323/590, cf. ALR SN III h 777. 2. (Prin nord-estul Olt.) Trist. CIAUȘANU, GL. – Pl.: mocăiți, -te. – V. mocăi.