MERGĂTOR, -OARE, mergători, -oare, adj. (Și substantivat; rar) Care se deplasează dintr-un loc în altul, care umblă. ◊ Compus: Mergător-Înainte = epitet dat Sfântului Ioan Botezătorul. – Merge + suf. -ător.

mergător, ~oare [At: PSALT. 126 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i, ~oare / E: merg (Pzi: merge) + -(ă)tor] 1-2 smf, a (Persoană) care se deplasează dintr-un loc în altul. 3 sm (îc) ~ul-înainte Sfântul loan Botezătorul. 4-5 smf, a (Îs) înainte-~ (Persoană) care merge înaintea alteia, mai ales înaintea unei armate Vz avangardă. 6-7 smf, a (îas) Fondator al unei învățături, teorii, al unui domeniu. 8-9 smf, a (Om) care a plecat spre... 10-11 smf, a (Persoană) care urmează sfaturile sau preceptele cuiva. 12 a (Pop; d. ape; îoc stătător) Care curge Si: curgător. 13 sf (Reg) Unealtă de țesut nedefinită mai îndeaproape, probabil suveică Vz umblătoare.

MERGĂTOR, -OARE, mergători, -oare, adj. (Și substantivat; astăzi rar) Care se deplasează dintr-un loc în altul, care umblă. ◊ Compus: mergător-înainte = epitet dat sfântului Ioan Botezătorul. – Merge + suf. -ător.

MERGĂTOR, -OARE, mergători, -oare, adj. (Rar; despre o apă, un rîu; în opoziție cu stătător) Curgător. Murăș, Murăș, apă lină, De mi-ai fi tu vorbitoare, Precum ești de mergătoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ (Substantivat, învechit) Înainte-mergător = înaintaș, precursor; p. ext. persoană de frunte, cu concepții progresiste, om înaintat. Oamenii pe cari instituțiunile, împrejurările sau educațiunea i-a pus în fruntea unei națiuni sînt datori să fie înainte-mergătorii ei, să nu caute niciodată să împiedice mersul progresului. GHICA, S. XXII.

mergătoriu a vz mergător

mergător (rar) adj. m., pl. mergători; f. sg. și pl. mergătoare

mergător (rar) adj. m., pl. mergători; f. sg. și pl. mergătoare

mergător adj. m., pl. mergători; f. sg. și pl. mergătoare

mergător, mergători s. m. pantofi, încălțări.

MERGĂTOR adj. v. curgător.

mergător adj. v. CURGĂTOR.

mergătór, -oare, mergători, -oare, adj. (rar) Curgător; în expr. apă mergătoare = apă curgătoare: „Io m-am dus la apă mergătoare și am țâpat pă atâtuca pită și on miez de sare în apă” (Bilțiu, 2007: 288). – Din merge + suf. -ător (DEX).

MERGĂTÓR, -OÁRE adj., s. f. I. Adj. 1. (Și substantivat,' astăzi rar) (Persoană) care șe deplasează dintr-un loc în altul, care umblă. Cîntați dzeului, cîntați numelui lui, cale faceți ce suie (mărgîtoriului C²) în apuse. PSALT. 126. Auzi I[su]s și se miră și zise mărgătorilor după el. TETRAEV. (1574), 211. Însă pe cei mergători zeița-i învăluie-n neguri. COȘBUC, AE. 21. ◊ Compus: mergător-înainte = a) epitet dat sfîntului Ioan. Marele mergătoriu-înainte. MINEIUL (1776), 196^v2/30, cf. KLEIN, D. 378. Biserica asta roșie este iar de Ștefan înălțată, în cinstea mergătorului-înainte. NEGRUZZI, S. I, 196 ; b) (cel) care merge înaintea altuia, mai ales înaintea unei armate (v. a v a n g a r d ă). V. î n a i n t e- m e r g ă t o r. Trecînd rîul și întîlnindu-se cu mergătorii-înainte ai nemicilor, pre aceia i-au învins. ȘINCAI, HR. I, 113/3. Mai pe urmă pre mergătorii-înainte i-au agiuns toată tabăra. id. ib. III, 293/14, cf. I, 263/11, 340/38. ♦ (Urmat de determinări locale) (Cel) care a plecat la. . ., care călătorește spre. . . Și solilor iearăș acela răspuns au dat, cum este mergător la turci. URECHE, LET. I, 136/22. Un Acachie mărgătoriu la Machedoniia moșiia sa, o cerșu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^v/32. Țin drumul mergătorilor la Sinaia și la Meca. FL. D. (1 680), 70^r/4. Să strînsese multe căpitenii și oameni de țară. . . și era și aceia mergători la Bugeac. NECULCE, L. 77. C-are o fiică mergătoare Preste munți. RETEGANUL, TR. 176. ◊ (În corelație cu v e n i t o r, v i i t o r) Pre acolo iaste obiceaiul a treace solii și poștii și în viitoare și în mergătoare (a. 1674). T. PAPAHAGI, C. L. Aici găsești prin toate hotelele mulțime de oameni din România, parte venitori, parte mergători de la băile de Vâlcele. F (1885), 410. ♦ (Persoană) care urmează sfaturile sau preceptele cuiva. Iară de iaste Hristos calea, n-au a le trebui povață mergătorilor după el. CORESI, EV. 348. 2. (Popular; despre ape ; în opoziție cu s t ă t ă t o r) Care curge ; curgător. Din leșie se scot [firele] după o altă oră, se spală în apa mergătoare, căci de cea stătătoare ar trebui mai multe ape. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 25. Mureș, Mureș, apă lină, De mi-ai fi tu vorbitoare Precum ești de mergătoare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 136. Cum spală apele curgătoare Și mergătoare Toate malurile. MARIAN, V. 180. Pentru apele mergătoare, vîrșile. . . îs așezate cu gura numai într-o parte. ȘEZ. IV, 115. II. S. f. (Regional) Unealtă de țesut nedefinită mai îndeaproape, probabil suveică. V. u m b l ă t o a r e. (Gîrliciu-Hîrșova). H II 274. – Pl.: mergători, -oare. – Și: (învechit) mergătóriu adj. – Merg (prez. ind. al lui merge) + suf. -(ă)tor.

MERGĂTORIU adj. v. mergător.