megaloman, ~ă [At: ȘĂINEANU, D. U. / Pl: ~i, -e / E: fr mégalomane] 1-2 smf, a (Persoană) care are o părere exagerat de bună despre sine însuși. 3-4 smf, a (Persoană) bolnavă de megalomanie (2).

MEGALOMAN, -Ă adj., s.m. și f. (Cel) care își supraprețuiește meritele; încrezut, îngîmfat; grandoman. [< fr. mégalomane].

MEGALOMAN, -Ă adj., s. m. f. 1. (cel) care își supraevaluează meritele; grandoman. 2. (suferind) de megalomanie (2). (< fr. mégalomane)

MEGALOMAN ~ă (~i, ~e) și substantival 1) Care suferă de megalomanie; atins de megalomanie. 2) Care manifestă un orgoliu excesiv; cu ambiție nejustificată. /<fr. mégalomane

megaloman m. cel atins de megalomanie.

*megalomán, -ă s. și adj. (megalo- din megalitic și -man). Care se silește să pară și se crede maĭ mult de cît este, mîndru, țanțoș: politică megalomană.

megaloman adj. m., s. m., pl. megalomani; adj. f., s. f. megalomană, pl. megalomane

megaloman adj. m., s. m., pl. megalomani; adj. f., s. f. megalomană, pl. megalomane

megaloman adj. m., s. m., pl. megalomani; f. sg. megalomană, pl. megalomane

MEGALOMAN, -Ă adj., s. m. și f. 1. (Persoană) care are o părere exagerat de bună despre sine însăși ; grandoman. Cf. ȘĂINEANU, D. U., ALEXI, W. Megalomanul oropsit don Quijote. IORGA, L. II, 480. Ajunsese megaloman, se certa cu toată lumea, mereu nemulțumit și veninos. V. ROM. august 1961, 96. 2. (Persoană) bolnavă de megalomanie (2). – Pl.: megalomani, -e. – Din fr. mégalomane.