9 definiții pentru mandant (s.m.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MANDANT s. m. (Jur.) Persoană care dă cuiva împuternicirea să întreprindă ceva în numele său sau pe seama sa. Cf. COSTINESCU, GHEȚIE, R. M., BARCIANU. Mandatarul este dator. . . a da seama mandantelui de lucrările sale și de a-i remite tot aceea ce ar fi primit în puterea mandatului. HAMANGIU, C. C. 392, cf. 391, 394. Mandantul, care este persoană juridică, răspunde de obligațiile contractate de către reprezentant numai în limitele mandatului dat. PR. DREPT 184. - Pl.: mandanți. – Și: (învechit) mandánte s. m. – Din fr. mandant.Mandante < it. mandante.

MANDÁNT, -Ă, mandanți, -te, s. m. și f., adj. (Persoană) pentru care se încheie un act juridic. – Din fr. mandant.

MANDÁNT, -Ă, mandanți, -te, s. m. și f., adj. (Persoană) pentru care se încheie un act juridic. – Din fr. mandant.

mandant sm [At: HAMANGIU, C. C. 392 / V: (înv) ~e / E: fr mandant] (Jur) Persoană care dă cuiva împuternicirea să întreprindă ceva în numele său sau pe seama sa.

MANDÁNT s.m. Autor al unui mandat; cel care împuternicește pe altcineva să-l reprezinte în diverse activități comerciale. [< fr. mandant, it. mandante].

MANDÁNT s. m. cel care împuternicește pe cineva să-l reprezinte în anumite activități (comerciale). (< fr. mandant)

MANDÁNT ~tă (~ți, ~te) m. și f. Persoană care dă cuiva împuternicirea să încheie acte juridice în numele său. /<fr. mandant

*mandánt, -ă adj. și s. (lat. mándans, -ántis). Cel care mandează, care dă cuĭva un mandat (o însărcinare) de a lucra în numele luĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

mandánt adj. m., s. m., pl. mandánți; adj. f., s. f. mandántă, pl. mandánte

mandánt s. m., adj. m., pl. mandánți; f. sg. mandántă, pl. mandánte

Intrare: mandant (s.m.)
substantiv masculin (M3)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mandant
  • mandantul
  • mandantu‑
plural
  • mandanți
  • mandanții
genitiv-dativ singular
  • mandant
  • mandantului
plural
  • mandanți
  • mandanților
vocativ singular
  • mandantule
  • mandante
plural
  • mandanților
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

mandant, -ă mandantă

  • 1. (Persoană) pentru care se încheie un act juridic.
    surse: DEX '09 DEX '98 DN

etimologie: