MAISTRU, maiștri, s. m. 1. Persoană care are (și practică) o meserie; meșter, meseriaș; (în special) meseriaș cu calificare superioară căruia, de obicei, i se încredințează conducerea și organizarea activității de producție dintr-un anumit sector al unei întreprinderi; maestru. ♦ Persoană iscusită, îndemânatică, abilă, pricepută. 2. Persoană care învață, instruiește pe cineva. – Din germ. Meister.

maistru sm [At: MAIOR, IST. 31/1 / V: (reg) ~ter, ~tăr, ~tăre, ~târ, ~tor, ~tore, ~tur / Pl: ~iștri, (rar) ~ri / E: ger Meister, srb majstor, bg майстор] 1 Meseriaș. 2 Muncitor calificat care conduce o secție productivă într-o întreprindere sau într- un atelier. 3 (Reg; îcs) De-a maistorii Joc de copii, în care fiecare participant simulează, prin gesturi caracteristice, un meșteșug. 4 (Pfm; îe) Maistor strică (și drege de frică) sau strică-maistor Meseriaș prost sau neîndemânatic Vz meșter 5 (Și irn) Persoană pricepută. 6 Persoană înzestrată cu talent, cunoștințe și experiență într-un anumit domeniu de activitate. 7 Persoană care învață, instruiește pe cineva Vz maestru³.

MAISTRU, maiștri, s. m. 1. Persoană care are (și practică) o meserie; meșter; meseriaș; (în special) muncitor calificat care conduce de obicei o secție productivă într-o întreprindere sau într-un atelier; maestru. ♦ Persoană iscusită, îndemânatică, abilă, pricepută. 2. Persoană care învață, instruiește pe cineva. – Din germ. Meister.

MAISTRU ¹, maiștri, s. m. Muncitor cu o calificare superioară care de obicei conduce un mic sector al producției într-o întreprindere sau este proprietarul unui mic atelier. Instruirea practică la locul de muncă se face de către muncitori calificați, maiștri și maiștri instructori. SCÎNTEIA, 1955, nr. 3194. – Pronunțat: mais-tru. - Variante: maistăr (POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 37), maistor (POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 38), maistur (DUNĂREANU, CH. 69) s. m.

MAISTRU s.m. 1. Lucrător cu calificare superioară într-o meserie etc. (care conduce o secție a unui atelier sau care posedă un mic atelier propriu). 2. Maestru (3) [în DN]. [Pron. mais-tru, var. maistăr, maistor s.m. / < germ. Meister].

MAISTRU s. m. 1. muncitor cu calificare superioară într-o meserie etc. 2. instructor, îndrumător al instruirii practice a ucenicilor, elevilor sau muncitorilor tineri. (< germ. Meister)

MAISTRU ~ștri m. 1) Muncitor calificat care îndrumează alți muncitori sau care conduce un sector de producție; meșter. 2) Persoană care dă dovadă de pricepere, de iscusință într-un anumit gen de activitate. /<germ. Meister

maistăr sm vz maistru

maistăre sm vz maistru

maistâr sm vz maistru corectat(ă)

maister sm vz maistru

maistor sm vz maistru

maistore sm vz maistru

maistur sm vz maistru

MAISTĂR s. m. v. maistru¹.

MAISTOR s. m. v. maistru¹.

MAISTUR s. m. v. maistru¹.

MAISTĂR s.m. v. maistru.

MAISTOR s.m. v. maistru.

máĭstor, -ur și máĭstru m. (vsl. bg. sîrb. májstor, d. ngr. má[g]istros, máistoros, care e lat. magister și it. maestro, de unde și germ. meister și, de aicĭ, ung. mester. V. meșter). Vest. Meșter (în vre-o meserie).

maistru (meșter) (desp. mais-) s. m., art. maistrul; pl. maiștri, art. maiștrii

maistru (meșter) (mais-) s. m., art. maistrul; pl. maiștri, art. maiștrii

maistru (meșter) s. m. (sil. mais-), art. maistrul; pl. maiștri, art. maiștrii

maistru (2 sil.)

maistru, -ștri (meșteșugar, dar și: maistru de desen, muzică, etc.).

MAISTRU s. maestru, meșter. (~ într-o uzină.)

MAISTRU s. maestru, meșter. (~ într-o uzină.)

MAISTRU s. m. 1. Persoană care are (și practică) o meserie, meșter, meseriaș; muncitor calificat care (de obicei) conduce o secție productivă într-o întreprindere sau într-un atelier. Au nu ar fi stat înprotivă goții ca să nu iese romanii agonisitorii locurilor și maisturii carii tocma le era lipsă din țeară? MAIOR, IST. 31/1. Hei! așa maistor ești tu! ȚICHINDEAL, F. 197/7. Lucrători slugi sînt 12, osebit de maisteru (a. 1850). DOC. EC. 982. În Banat, opincarii (argăsitorii, duvarii, loderii), precum și toți ceilalți meseriași în limbajul lor se numesc maistori. PAMFILE, I. C. 43. Văzu alergînd în goană pe. . . maistrul echipei care lucra în ziua aceea la sondă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2361. După ce măturai vreo doi ani, te lua în primire un maistru. V. ROM. martie 1955, 228. Brade, brade... Ei te vor tăia Și te-or răsturna, Maisteri vor veni Și te vor ciopli. MARIAN, Î. 108. A chemat un maister, a scogit grinda casii ș-a băgat bani mulț acolo. GRAIUL, I, 253. ◊ (Urmat de determinări care arată specialitatea, meseria) Maistru minier. NOM. PROF. 69. Venea maistrul electrician. V. ROM. martie 1954, 235, cf. FD I, 168. Maistăr lemnar. ALR II/I h 221. Maistăr clopotari. ALR II 4269/141. Maistor cuțitari. ib. 6501/64, cf. 6484/36. ◊ De-a maistorii = numele unui joc de copii, în care fiecare participant simulează, prin gesturi caracteristice, un meșteșug. Cf. ALR II 4353/64. ◊ E x p r. Maistor strică (și drege de frică) sau strică-maistor = meșterul strică (și drege de frică), v. m e ș t e r. Cf. I. CR. III, 119, com. PAȘCA. 2. (Uneori ironic) Persoană iscusită, îndemînatică, abilă, pricepută. Care e maistor și care știe mai frumos pre noi să ne amăgească tocma așa e. ȚICHINDEAL, F. 73/20. Să-i recunoaștem maiștri în lingușiri, în injurii și în calomnii și să trecem. GHICA, S. 172. Lasă, că mi-s io maistor pentru ea. ALEXICI, L. P. 248. Maistor de joc. ALR I 1471/51. ◊ (Adjectival) Baba o avut tri fete, iar așa maistore de vrăjit. ALEXICI, L. P. 257. 3. Persoană înzestrată cu talent, cunoștințe și experiență într-un anumit domeniu de activitate. O statuă de un maistor bătrîn și iscusit făcută. ȚICHINDEAL, F. 401/8, cf. 401/22. Că se zbate ca un sculptor fără brațe și că geme Ca un maistru ce-asurzește în momentele supreme, Pîn-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere. EMINESCU, O. I, 160. Maistrul Ruben era un bătrîn de o antică frumusețe, id. N. 52. 4. (Urmat de determinări care indică domeniul, specialitatea) Persoană care învață, instruiește pe cineva. V. m a e s t r u² (2). Maistru (profesor de șah). NOM. PROF. 82. Maistru de biliard. ib. – Pl.: maiștri și (rar) maiștri. – Și: (regional) máister, máistăr, máistăre (ALR I 1824/341), máistîr (ALR I 1825/554), máistor, máistore (ALR I 1824/116), máistur s. m. – Din germ. Meister. – Pentru maistor, maistur cf. scr. m a j s t o r, bg. майстор.

MÁISTĂR s. m. v. maistru.

MÁISTĂRE s. m. v. maistru.

MÁISTER s. m. v. maistru.

MÁISTÍR s. m. v. maistru.

MÁISTOR s. m. v. maistru.

MAISTORE s. m. v. maistru.

MÁISTUR s. m. v. maistru.