MĂNUȘAR, (1) mănușari, s. m., (2) mănușare, s. n. 1. (Înv.) S. m. Persoană care confecționează mănuși (1); fabricant sau negustor de mănuși. 2. S. n. Mănușă de protecție (folosită la manipularea unei bucăți de metal fierbinte). [Var.: (1) mânușar s. m.] – Mănușă + suf. -ar.

mănușar [At: LB / V: mân~, ~șer / Pl: (1-3) ~i, (4-6) ~e / E: mănușă + -ar] 1 sm Persoană care confecționează mănuși (1). 2-3 sm (Înv) (Fabricant sau) negustor de mănuși. 4 sn Mănușă (1) de protecție folosită la manipularea unei bucăți de metal fierbinte. 5 sn (Reg; îf mănușer) Andrea pentru împletit mănuși (1). 6 sn (Trs; îf mănușer) Parte alcătuită de obicei din două lemne lungi, fixate între ele printr-un altul mai scurt, așezat perpendicular, care se adaugă la sanie, la car sau la căruță fără leuci pentru a le prelungi, când se cară lemne Si: (reg) telegău.

MĂNUȘAR, (1) mănușari, s. m., (2) mănușare, s. n. 1. S. m. Persoană care confecționează mănuși (1); fabricant sau negustor de mănuși. 2. S. n. Mănușă de protecție (folosită la manipularea unei bucăți de metal fierbinte). [Var.: (1) mânușar s. m.] – Mănușă + suf. -ar.

MĂNUȘAR¹, mănușari, s. m. Lucrător care confecționează mănuși.

MĂNUȘAR¹ ~i 1) Persoană care confecționează mănuși. 2) Vânzător de mănuși. /mănușă + suf. ~ar

mănușár m. Fabricant orĭ vînzător de mănușĭ.

mâșar sn vz mănușar

mânușar m. fabricant sau vânzător de mânuși.

mănușar² (persoană) (înv.) s. m., pl. mănușari

mănușar¹ (persoană) (înv.) s. m., pl. mănușari

mănușar (persoană) s. m., pl. mănușari

MĂNUȘÁR s. m., s. n. I. S. m. Persoană care confecționează mănuși (I 1); (învechit) fabricant sau negustor de mănuși. Cf. LB. Avînd a plăti la un legători de cărți, la butcă, la mînușeri. . . KOGĂLNICEANU, S. 123, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, DDRF, GHEȚIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, ȘĂINEANU, D. U., NOM. PROF. 37, H XVII 48. II. S. n. 1. Mănușă (I 1) de protecție (folosită la manipularea unei bucăți de metal fierbinte). DICȚ. 2. (Regional; în forma mănușer) Andrea pentru împletit mănuși (I 1) (Ighișul Vechi-Sibiu). ALR I 1761/160. 3. (Prin Transilv.; în forma mănușer) Partea (alcătuită de obicei din două lemne lungi fixate între ele printr-un altul mai scurt așezat perpendicular) care se adaugă la sanie, la car sau la căruța fără leuci pentru a le prelungi, cînd se cară lemne ; (regional) telegău. – Pl.: (I) mănușari, (II) mănușare. – Și: (I) mînușár (POLIZU, PONTBRIANT, D.) s. m. – Mănușă + suf. -ar.