MĂNUȘÁR s. m., s. n. I. S. m. Persoană care confecționează mănuși (I 1); (învechit) fabricant sau negustor de mănuși. Cf. LB. Avînd a plăti la un legători de cărți, la butcă, la mînușeri. . . KOGĂLNICEANU, S. 123, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, DDRF, GHEȚIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, ȘĂINEANU, D. U., NOM. PROF. 37, H XVII 48. II. S. n. 1. Mănușă (I 1) de protecție (folosită la manipularea unei bucăți de metal fierbinte). DICȚ. 2. (Regional; în forma mănușer) Andrea pentru împletit mănuși (I 1) (Ighișul Vechi-Sibiu). ALR I 1761/160. 3. (Prin Transilv.; în forma mănușer) Partea (alcătuită de obicei din două lemne lungi fixate între ele printr-un altul mai scurt așezat perpendicular) care se adaugă la sanie, la car sau la căruța fără leuci pentru a le prelungi, cînd se cară lemne ; (regional) telegău. – Pl.: (I) mănușari, (II) mănușare. – Și: (I) mînușár (POLIZU, PONTBRIANT, D.) s. m. – Mănușă + suf. -ar.