locțiitor, ~oare smf [At: CR (1829), 154²/16 / V: (înv) ~coț~, ~coținător, locuiț~, ~cuiținător, locuț~, ~cuținător / P: ~ți-i~ / Pl: ~i, ~oare / E: loc + țiitor cdp fr lieutenant] Persoană care ține locul alteia într-o funcție și care îndeplinește o parte din îndatoririle acesteia Si: suplinitor, (înv) substitut, (îvr) locținer, locuținent.

LOCȚIITOR, -OARE, locțiitori, -oare, s. m. și f. Persoană care ține locul titularului unui post de conducere și îndeplinește o parte din sarcinile acestuia. V. locotenent (2). La deschiderea expoziției a asistat și locțiitorul ministrului culturii. ▭ Fusese chemat în cortul lui Fuad-pașa pentru a i se citi firmanul prin care era numit locțiitor domnesc al țării. BOLINTINEANU, O. 252. V-am poftit... ca să v-adunați aici, dumneta ca marele postelnic, dumneta ca locțiitor de ghenerar miliției. ALECSANDRI, T. 1387. ◊ Locțiitor politic = ofițer care ține locul comandantului și are în sarcină munca de educație politică în unitatea respectivă.

LOCȚIITOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. 1) Persoană care deține provizoriu un post de titular; înlocuitor. 2) Persoană care ocupă al doilea loc într-o ierarhie administrativă. ~orul directorului. ~orul președintelui. [Sil. -ți-i-] /loc + suf. ~țiitor

locțiitor m. cel ce ține locul altuia.

*locțiitór m. (loc și țiitor, care ține). Formă falsă îld. locotenent saŭ țiitor de loc, înlocuitor saŭ suplinitor.

locoțiitor, ~oare smf vz locțiitor

locoținător, ~oare smf vz locțiitor

locuițiitor, ~oare smf vz locțiitor

locuiținător, ~oare smf vz locțiitor

locuțiitor, ~oare smf vz locțiitor

locțiitor (desp. -ți-i-) s. m., pl. locțiitori

locțiitor (-ți-i-) s. m., pl. locțiitori

locțiitor s. m. (sil. -ți-i-), pl. locțiitori

locțiitor

locțiitor, -toare.

LOCȚIITOR s. substitut, (înv.) supleant, vechil. (~ al cuiva într-un post.)

LOCȚIITOR s. substitut, (înv.) supleant, vechil. (~ al cuiva într-un post.)