39 de definiții pentru literar literariu


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

LITERÁR, -Ă, literari, -e, adj. Care aparține literaturii, care se referă la literatură, care corespunde cerințelor literaturii. ◊ Limbă literară = aspectul cel mai corect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări a limbii din partea scriitorilor, a publiciștilor, a oamenilor de știință etc. și constituind o sinteză a posibilităților de exprimare ale limbii întregului popor la un moment dat. – Din fr. littéraire, lat. litterarius.

LITERÁR, -Ă, literari, -e, adj. Care aparține literaturii, care se referă la literatură, care corespunde cerințelor literaturii. ◊ Limbă literară = aspectul cel mai corect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări a limbii din partea scriitorilor, a publiciștilor, a oamenilor de știință etc. și constituind o sinteză a posibilităților de exprimare ale limbii întregului popor la un moment dat. – Din fr. littéraire, lat. litterarius.

literar, ~ă [At: CR (1829) 217, 2/33 / V: (înv) ~iu, ~ie / Pl: ~i, ~e / E: fr littéraire, lat litterarius] 1 a Care aparține literaturii Si: (înv) literaricesc (1), literalnicesc (1), (nrc) literal (6). 2 a Care se referă la literatură Si: (înv) literaricesc (2), literalnicesc (2), (nrc) literal (7). 3 a Care corespunde cerințelor literaturii Si: (înv) literaricesc (3), literalnicesc (3), (nrc) literal (8). 4-5 av, a (În mod) corect Si: cultivat2 (5), normat. 6 a (Nob) Literal (3). 7 a (D. documente, mărturii etc.) Care se prezintă, se transmite etc. sub forma unor texte scrise. 8 as) Limbă ~ă Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări a limbii din partea scriitorilor, a publiciștilor, a oamenilor de știință etc. și constituind o sinteză a posibilităților de exprimare ale limbii întregului popor la un moment dat.

LITERÁR, -Ă, literari, -e, adj. Care se referă la literatură, care are legătură cu literatura, corespunzător cerințelor literaturii, în felul operelor de literatură. La Moscova și-au început activitatea literară Belinski și Dobroliubov. STANCU, U.R.S.S. 10. Întreaga sa critică: lingvistică, literară și socială [Negruzzi] a concentrat-o în Muza de la Burdujeni. IBRĂILEANU, SP. CR. 160. Povestea aceasta se tipări... mai mult ca să împle coloanele jurnalului, decît ca meritînd vreo însemnătate literară. NEGRUZZI, S. I 94. ◊ Limbă literară = aspectul cel mai corect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări din partea scriitorilor, a publiciștilor, a oamenilor de știință etc., o sinteză a posibilităților de exprimare ale limbii întregului popor. Limba literară nu diferă prin nimic esențial de vorbirea așa-zisă populară. IORDAN, L. R. 198. [Eminescu] constată că acei care au fost «unioniști» în politică au fost unioniști și-n limbă, adică partizani ai unei limbi literare făcută pe baza ambelor dialecte. IBRĂILEANU, Sp. CR. 166.

LITERÁR, -Ă adj. 1. Referitor la literatură, de literatură, care corespunde normelor literaturii. 2. Care privește scrisul, cartea. [Cf. fr. littéraire].

LITERÁR, -Ă adj. referitor la literatură, care corespunde normelor literaturii. ♦ limbă ~ă = aspectul cel mai îngrijit al limbii naționale, care se conformează tuturor normelor gramaticale fixate, folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți. (< fr. littéraire, lat. litterarius)

LITERÁR ~ă (~i, ~e) Care ține de literatură; propriu literaturii. ◊ Limbă ~ă forma cea mai aleasă, cea mai corectă a limbii unui popor. /<fr. littéraire, lat. litterarius

literar a. 1. ce ține de literatură: foaie literară; 2. care cultivă literele: lume literară; 3. îngrijit, elegant: formă literară; limbă literară, cea scrisă, în opozițiune cu cea vorbită.

*literár, -ă adj. (lat. litterarius). Care ține (se ocupă) de literatură: revistă, societate, lume literară. Cărturăresc (nu popular): cuvînt literar. Cĭoplit, cult, elegant: a expune într’o formă literară. Limba literară, limba cărturarilor, a celor culțĭ. Proprietate literară, drept de proprietate a unuĭ autor asupra operelor luĭ scrise orĭ compuse. Adv. În mod literar: a vorbi literar. Socotind după literă, după înț. pmt., ca: tetrapod, lit. „cu patru picĭoare”.

literariu, ~ie a vz literar


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

literár (care aparține literaturii) adj. m., pl. literári; f. literáră, pl. literáre

literár (care aparține literaturii) adj. m., pl. literári; f. sg. literáră, pl. literáre

!literár-artístic adj. m., pl. literár-artístici; f. literár-artístică, pl. literár-artístice

*literár-muzicál adj. m., pl. literár-muzicáli; f. literár-muzicálă, pl. literár-muzicále

literár-artístic adj. n., f. sg. literár-artístică; pl. f. și n. literár-artístice


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

LITERÁR adj. 1. artistic, beletristic. (Opere științifice și opere ~.) 2. v. scriitoricesc.

LITERAR adj. 1. artistic, beletristic. (Opere științifice și opere ~.) 2. scriitoricesc. (Breasla ~.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

LITERÁR, -Ă adj. (cf. fr. littéraire): în sintagmele cuvânt literar, exprimare literară, formă literară, latină literară, limbaj literar, limbă literară, stil literar, termen literar, text literar și vorbire literară (v.).

ANALIZĂ (LITERARĂ) (< fr. analyse littéraire, cf. gr. analisis, descompunere) Formă a disertației, cuprinzînd cunoștințele și părerile autorului asupra unei probleme științifice, a unei opere literare etc. Analiza literară implică studierea planului urmat de autor în compoziția operei, ideea dominantă, corelațiile dintre idei, dispunerea materialului etc. De asemenea, duce la cunoașterea amănunțită a operei unui scriitor (ex. Vara. Considerații tehnice de G. Ibrăileanu; Creangă, scriitor poporal de G. Călinescu; Costache Negruzzi ca prozator de E. Lovinescu etc.). De exemplu: George Coșbuc: „Vara” (Considerații tehnice) (fragment) „Vara” e poezia cea mai lirică din toată opera lui Coșbuc. Și cea mai frumoasă. Dar acest adaos e pleonastic. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseții în orice gen literar. Un lucru însă e sigur: o poezie cu cît este mai lirică, cu atît e mai poetică. Impresia de vară o dă Coșbuc în acest imn prin cîteva trăsături, alese cu un superior simț artistic din diversitatea aspectelor naturii. Din cele trei strofe ale poeziei, două conțin elemente descriptive, avînd fiecare o altă „temă”, iar a treia este pur lirică – concluzia sentimentală a celorlalte, izbucnirea inimii în fața măreției și eternității naturii. Primul aspect al „verii” lui Coșbuc: Priveam fără de țintă-n sus - Într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastre dus, Un uriaș cu fruntea-n soare De pază țării noastre pus. Și ca o taină călătoare Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Și n-avea aripi să mai zboare! Și tot văzduhul era plin De cîntece ciripitoare... (G. IBRĂILEANU, Scriitori români și străini)

CORESPONDENȚĂ LITERARĂ (< fr. correspondance littéraire) Schimb de scrisori între două personalități literare sau culturale. În cadrul corespondenței literare intră atât scrisorile literare destinate publicării lor (ex. corespondența dintre V. Alecsandri și Ion Ghica, I.H. Rădulescu și C. Negruzzi, Al. Vlahuță și I.L. Caragiale), cît și acele scrisori particulare, cu unele referiri la probleme de literatură. Dintre toate lucrările literare, corespondența este aceea care se pretează la o mare varietate, atît de conținut, cît și de stil. Descătușat de orice constrîngere, scriitorul se dezvăluie sub adevărata-i lumină, cu preferințele, înclinările, deprinderile, calitățile și defectele lui (v. scrisoarea).

CRITICĂ LITERARĂ (< fr. critique littéraire ; cf. lat. criticus, gr. kriticos, în stare de a judeca) Manifestare literară, cu multiple implicații științifice, urmărind studierea și valorificarea operelor literare. Activitatea critică a apărut odată cu literatura, din antichitate, cînd între critica literară și arta poetică nu existau limite precise. Termenul s-a afirmat după perioada Renașterii și mai ales din secolul al XVIII-lea, pînă în vremurile noastre. În evoluția ei, în strînsă legătură cu concepțiile estetice și cu dezvoltarea și însușirea creației literare concrete, la a cărei apreciere și îndrumare a participat, critica literară și-a schimbat metodele și chiar sarcinile de-a lungul secolelor. Astfel, în vremea Renașterii se manifestă critica filologică, cunoscută și sub numele de critică de text, iar în secolul al XVII-lea se afirmă critica normativă, care impunea spre imitație modelele literaturii antice și aplică, pornind de la Aristotel, un întreg sistem de norme artistice. Din secolul al XVIII-Iea, critica se orientează pe o altă cale, folosește o altă metodă și anume aceea care face din sentiment singurul criteriu de apreciere a literaturii și artei în genere. În secolul al XIX-lea asistăm la procesul de maturizare a criticii, maturizare care constă în principiul că opera literară este un produs al scriitorului și, ca atare, criticul trebuie să cunoască personalitatea scriitorului, raporturile acestuia cu epoca. O asemenea maturizare este reprezentată de activitatea și opera lui Saint-Beuve, care considera critica literară ca o „știință a spiritelor”. Cu H. Taine, activitatea de critică literară se îndreaptă spre critica explicativă, care stabilește că atît personalitatea scriitorului, cît și opera creată sînt produse ale societății, deci sînt în mod necesar și adînc determinate de factori – cum sînt mediul și momentul – prin cunoașterea și studierea cărora se poate explică opera literară, în mod științific. Mai tîrziu, critica este orientată spre relativism, absolutizînd subiectivismul criticului care participă la actul critic, ajungîndu-se în acest fel la critica impresionistă. În critica modernă se manifestă mai multe direcții ale criticii literare: critica de orientare lingvistică, critica existențialistă, formalismul organic, reprezentat de estetica lui Croce, critica tematică, critica totală etc. Filozofia marxist-leninistă a dus la o nouă orientare a criticii literare, denumită în mod curent „critica marxistă”. Critica marxistă, studiind operele literare de pe pozițiile militante ale clasei muncitoare, apare astfel ca o critică totală, științifică. Metodele criticii științifice sînt: descrierea și interpretarea operei literare, stabilind o ierarhie a valorilor și manifestîndu-se pe două planuri: acela al orientării și promovării creației literare, precum și acela al pregătirii și îndrumării actului de receptare a operei de către cititor. Ea contribuie la formarea gustului literar. Activitatea critică se manifestă și se concretizează prin următoarele forme: recenzia, articolul, cronica, studiul, eseul, monografia literară, micromonografia literară ș.a. (v.). Reprezentanți de seama ai criticii literare românești sînt socotiți Titu Maioreseu și C. Dobrogeanu-Gherea – creatorii criticii ca gen de sine stătător – E. Lovinescu, Mihail Dragomirescu, N. Iorga, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, T. Vianu, Perpessicius, M. Ralea, Șerban Cioculescu, Vl. Streinu ș.a. Critica literară individualizează opera respectivă, trecînd-o prin sensibilitatea și înțelegerea comentatorului. Cercetătorii atribuie criticii literare o întreită funcție: teoretică (observațiile, ca și analizele critice, devenite criterii de apreciere a fenomenului literar), practică (ea apărînd ca un îndrumător în arta scrisului) și socială (prin contribuția ei la formarea gustului și opiniei publice). În afară de critica literară, specializată și aplicată la studierea operelor individuale, mai există tot ca act critic și interpretările din cadrul istoriei literare, ceea ce înseamnă ca există o interferență între critica și istoria literaturii. „Critica și istoria literară sînt două momente din același proces. Nu poți fi critic fără perspectivă istorică, nu poți face istorie literară fără criteriu estetic, deci fără a fi critic.” (G. Călinescu, Istoria literaturii române. Prefață). „Critica nu este altceva, pe o latură, decît examenul luminat al literaturii.” (Adrian Marino, Introducere în critica literară).

CRONICĂ LITERARĂ (< fr. chronique littéraire) Formă a disertației, denumită astfel datorită periodicei sale apariții (zilnic, săptămînal, lunar) în paginile acelorași publicații – ziare, reviste – și care constă în relatarea publicațiilor apărute în răstimp sau a manifestărilor din diferite domenii de activitate. Ea poate fi de mai multe feluri: științifică, literară, politică, muzicală, economică, sportivă etc. Exemplu: Cronica mizantropului (în Lumea și Națiunea) și Cronica optimistului (în Contemporanul) de G. Călinescu. Ex. de cronică literară: „Familia, mai mult sub aspectul ei pitoresc și evocativ, era o preocupare vădită și-n primul roman al d-lui Călinescu, în Cartea nunții.” „Romanul de astăzi, Enigma Otiliei, este construit cu un meșteșug sigur, pe mai multe planuri, și cu o detașare epică întru totul stăpînă pe materialul uman, atît de divers și de închegat în fizionomia lui.” POMPILIU CONSTANTINESCU, G. Călinescu: Enigma Otiliei, Vremea, 1938) Ex. de cronică istorică: „Și întrebînd Vasile Vodă pe postelnici cine din boieri este afară, au spus postelnicii că este logofătul cel mare, dvorește să-și ia ziua bună, că i-au venit veste de boală foarte grea jupînesei. Să fie zis Vasilie vodă: ”Ce om fără cale logofătul! Știindu-și jupîneasa boleacă și nu o ține aicea cu sine!„ Și i-au zis să intre, să-și ia ziua bună. Au intrat Ștefan Gheorghe logofătul cu fața scornită de mare mîhniciune și și-au luat voie să meargă spre case-și. Spun să fie zis Vasilie vodă: ”Să afle lucrul și voia sa.„ Neștiutoriu gîndul omului spre ce menește.” (MIRON COSTIN, Letopisețul țării Moldovei) Termenul cronică este folosit uneori și pentru acele romane cu caracter de istorie a moravurilor unei epoci (Chronique du XIXe siècle de Stendhal; Cronica românească a veacului al XX-lea, titlu în care Cezar Petrescu îngloba romanele sale, în năzuința de a fi un istoriograf al vieții sociale a epocii sale).

GEN LITERAR (< fr. genre littéraire, cf. lat. genus, neam, rasă, fel, mod) Operele literare se grupează în anumite genuri literare. Din diversitatea interpretărilor date conceptului gen literar, cea mai corespunzătoare pare a fi aceea prin care genurile literare sînt socotite tipuri specifice de organizare literară, structuri în sensul unor moduri de construcție literară. După aceste tipuri de structură, adică după genuri, se clasifică literatura – și la ele face referiri orice interpretare sau evaluare a operelor, deoarece genurile presupun o sumă de procedee estetice comune, devenite tradiționale. Modalități artistice, genurile literare pot fi considerate moduri de reflectare a vieții umane, verificate și confirmate de activitatea literală a tuturor popoarelor în decursul istoriei, într-un gen literar se vor grupa deci opere care se aseamănă între ele printr-un anumit mod de a înfățișa artistic chipul omului, cu manifestările și stările lui sufletești, cu universul lui de viață. Criteriul definirii genului poate fi raportul dintre subiectul creator și realitatea înconjurătoare. Teoria literaturii clasifică operele literare în trei genuri fundamentale: liric, epic și dramatic. Unii teoreticieni mai includ în literatură și genul oratoric, genul istoric, genul didactic, genul pastoral, genuri asimilate cîndva creației literare, însă considerate astăzi ca plasate la granița dintre nonliterar și literar, ca genuri de frontieră. Genul liric, a cărui denumire vine de la gr. lirikos, liric (la greci poezia era rostită în acompaniament de liră), se caracterizează prin modalitatea directă a exprimării sentimentelor autorului, obiectul poeziei lirice formîndu-1 stările afective, emoțiile. De aici subiectivitatea creației lirice. Genul epic (< fr. épique < lat. epicus < gr. epikos, derivat din epos ,,cuvînt„, ”zicere„) cuprinde creații în proză sau în versuri, în care modalitatea literară o constituie narațiunea unor întîmplări. Se deosebește de cel liric prin obiectivare. Autorul în genere nu apare în desfășurarea acțiunii. Eul narațiunii se proiectează în persoana a III-a. În acest gen se grupează totalitatea speciilor și formelor narative. Vechi gen literar a cărui apariție o marchează epopeile homerice, Iliada și Odiseea - în secolul al IX-lea (î.e.n.) pe care Aristotel, în Poetica sa, le-a interpretat în opoziție cu tragedia. Continuitatea mișcării în timp și spațiu a personajelor a generat o altă trăsătura a genului epic, mobilitatea sau flexibilitatea, sub forma extensificării nelimitate în timp și a dislocării libere în spațiul social sau geografic. Întreaga evoluție a genului, cu speciile sale, se datorește modului cum a fost folosită mobilitatea, în cadrul căreia s-au înregistrat o serie de înnoiri: paralelismul acțiunilor, dislocările și intervertirea ordinii narative, pulverizarea și discontinuitatea intenționată a acțiunii etc. În evoluția genului, pe baza interferenței genurilor literare, s-a produs un proces de liricizare (subiectivizare) a operelor epice, îndeosebi prin nararea la persoana I, ca în povestire, unde povestitorul este un personaj. Prin stringența conflictului și folosirea masivă a dialogului, în proza modernă și contemporană este activ un proces de dramatizare (romanul dramă, schița). Genul dramatic [v. și dramatic, gen] cuprinde operele literare menite a fi reprezentate pe scenă, modul de expunere caracteristic în creația dramatică fiind dialogul, deși el nu este definitoriu acestuia. Genul didactic – un gen literar astăzi desuet – cuprinde scrieri cu caracter instructiv, științifice sau literare, gen în care sînt integrate specii literare ca poemul didactic, (v. poem) fabula, (v.) proverbul, (v.) snoava, (v.) ghicitoarea, (v.) a căror trăsătură definitorie este tendința de a instrui sau a moraliza. Unele dintre acestea, ca fabula (v.) și snoava, (v.) s-au încadrat în genul epic. În antichitatea greacă și latină, poemele didactice (ex. Munci și zile ; de Hesiod, Georgicele de Vergilius) s-au bucurat de o largă prețuire, atît în ceea ce privește variatul lor conținut științific, cît și mijloacele literare folosite, spre a face și mai pregnantă însușirea cunoștințelor și a consecințelor lor practice în viață. Dintre poemele didactice ale timpurilor moderne s-a impus Arta poetică a lui Boileau, care, împrumutând principiile estetice ale clasicismului greco-latin, a codificat normele poeziei, a fixat o riguroasă clasificare a genurilor pe baza ideii de puritate, fixitate, a devenit un adevărat tratat de teorie literară, un normativ și pentru creația literară și pentru receptarea și valorificarea ei. Datorită însă practicii literare, odată cu etapa romantică, se constituie o teorie modernă a genurilor, care, avînd un caracter descriptiv, nu limitează rigid genurile, ci legiferează interferența lor și a speciilor respective. O delimitare strictă a genurilor literare, așa cum o concepea Boileau în a sa Artă poetică, nu mai este folosită. Esteticienii moderni, adepți ai teoriei interferenței acestora, (ex. liricizarea scrierilor epice, procesul de dramatizare pe plan compozițional în epică), interferență ce face ca limitele dintre genuri să devină tot mai nefirești, tot mai artificiale, combat pe drept cuvînt teoria purității genurilor. Interferențele genurilor, sub formă de noi sinteze existente în literatura tuturor timpurilor, s-au accentuat în literatura contemporană prin apariția unor structuri noi, ca teatrul epic, poemul liric, tragicomedia ș.a. Teoria modernă consideră că genurile pot fi constituite pe baza unui numitor comun al operelor literare, pe baza dominantelor. ”Genul literar reprezintă, ca să spunem ușa, o sumă de procedee estetice aflate la dispoziția autorului și care sînt inteligibile pentru cititori.„ (R. Wellek și A. Warren, Teoria literaturii) Între gen literar și stil există o strînsă legătură. Fiecărui gen ii corespunde un anumit mod de expresie, sub multiple aspecte: compoziție, vocabular, sintaxă, figuri de stil. Gruparea și clasificarea operelor literare după genuri în acest sens constituie o necesitate atît pentru creator, cît și pentru cercetători și cititori. ”Genurile literare oferă o serie de cadre și tipare, care, în anumite condiții și limite bine determinate, se dovedesc parțial utile, chiar necesare." (Adrian Marino, Dicționar de idei literare).

ISTORIE LITERARĂ (după fr. histoire littéraire) Una dintre disciplinele științei literaturii și anume aceea care studiază operele rînduite în ordinea lor cronologică, privite ca părți integrante ale procesului istoric literar. Față de teoria literaturii și critica literară, istoria literaturii studiază tot operele literare, însă urmărite în ordine cronologică, cum și dezvoltarea creației literare din diferite țări și epoci, la diferiți scriitori, în strînsă legătură cu condițiile de viață social-economică și politică. În afară de stabilirea și selectarea materialelor de documentare, în afară de stabilirea unor corelații dintre viața scriitorului și operele create, istoria literaturii întreprinde și o activitate de apreciere, de valorificare critică. Istoricul literar, pe lîngă erudiție informativă, stabilește și valori, adică este un critic, istoricii literari moderni îmbinînd erudiția cu principiile generale ale criticii și teoriei literare. „Nu poți fi critic fără perspectivă istorică, nu poți face istorie literară fără criteriul estetic, deci fără a fi critic. Istoria literară este o istorie de valori și ca atare cercetătorul trebuie să fie în stare întîi de toate să stabilească valori, adică să fie un critic.” (G. Călinescu – Istoria literaturii românePrefață) Istoria literaturii a evoluat, și-a îmbogățit metodele și formele, prezentîndu-se ca istorie a literaturilor naționale, istorie a literaturii universale și istorie literară comparată. Cea din urmă, o disciplină relativ nouă, a apărut ca disciplină cu metode proprii în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. „Literaturii comparate îi revin, alături de literatura universală, misiuni de seamă, cu două obiective fundamentale: redactarea unui tablou general al raporturilor internaționale dintre literaturi ca expresie a unor concepții umaniste de larg orizont istoric, închegînd o imagine unitară a spiritului creator în domeniul artei literare și, concomitent, statornicirea, prin comparație, ca metodă esențială, a originalității fiecărei literaturi în parte.” (Al. Dima, Conceptul de literatură universală și comparată) Istoria literară, disciplină riguros științifică, prezintă și destule elemente ale prozei artistice, unele de natură stilistică, altele de viziune, ca, de exemplu, imixtiunea epocii în istoria literară. G. Călinescu arată că istoricul literar „are nevoie de un cap epic, care să scrie o epopee”.

LIMBĂ LITERARĂ (< fr. langue littéraire) Prin limbă literară se înțelege aspectul fundamental al limbii, forma cea mai îngrijită, normată, a limbii naționale. Normele ei sînt un rezultat al folosirii de către scriitori, vorbitori a anumitor forme lingvistice. Limba literară reprezintă o formă cultivată a limbii întregului popor, care dispune – într-o măsură mai mare sau mai mică – de o serie de norme consolidate prin scris. Limba națională a unui popor devine limbă literară, cînd întrunește o serie de însușiri caracteristice: corectitudine din punct de vedere ortoepic, lexical și gramatical, atît sub forma scrisă, cît și cea vorbită, să fie unitară pentru tot teritoriul locuit de oamenii ce vorbesc aceeași limbă, o deosebită capacitate de a exprima cele mai variate noțiuni, idei, sentimente, fapte omenești. Limba literară poate fi socotită atît limba unei lucrări beletristice, cît și a uneia științifice, politice sau ideologice, a publicațiilor periodice, ca și a presei cotidiene, a diferitelor emisiuni de la radio sau televiziune. Exprimarea literară are aceeași semnificație cu exprimarea corectă. Socotită categorie istorică, rezultat al unei îndelungi și complexe evoluții, limba literară este supusă transformărilor. Cît privește istoria limbii literare române, părerile sînt diferite. După unii cercetători, la baza ei ar sta producțiile literaturii populare, deci ea s-ar fi format înaintea literaturii scrise. După alții, ea apare odată cu primele texte românești scrise (secolul al XVI-lea și al XVII-lea). Opusă acestor concepții este aceea a socotirii perioadei de consolidare a națiunii române și a literaturii ei – secolul al XlX-lea – ca dată a apariției limbii literare. Limba literară folosită în scrierile literare se caracterizează printr-un vocabular bogat și variat, prin plasticitate și expresivitate, prin forța sugestivă în comunicarea gândurilor și sentimentelor. La formarea și perfecționarea ei au contribuit substanțial scriitorii.

MANIFEST LITERAR (< fr. manifeste littéraire) Scurtă scriere, cu valoare de document pentru începutul unui curent sau mișcare literară, prin care se afirmă o nouă concepție orientativă a literaturii. Manifestul estetic este socotit ca „afirmarea polemică a unei concepții noi despre artă, practicată îndeosebi în cadrul curentelor care s-au ridicat împotriva unor mișcări anterioare”. (S. Iosifescu, Construcție și lectură). Începînd cu prefața la drama Cromwell de V. Hugo (manifestul romantismului), mișcările, curentele și școlile literare următoare și-au marcat începutul prin cîte un manifest literar. Prefețele unor volume (ex. prefața la volumul Poezii al lui Macedonski), precum și articolele program ale unor publicații (exemplu, Dacia literarăIntroducția, Sămănătorul, Viața Românească) au uneori valoare de manifest literar. Alte articole programatice care au avut rol de manifest literar: Logica poeziei de Al. Macedonski, pentru simbolism, Primele vorbe (Prima verba) de Al. Vlahuță și, Uniți de G. Coșbuc, pentru curentul semănătorist. Ex. „Ca orișice element realmente vital, arta nu-și poate avea rădăcinile decît în viată, să întrupeze viața, să se adreseze vieții. Atîta vreme cît viața este o luptă, atîta vreme cît omenirea întreagă este vrăjmășită în două tabere fundamental adverse, cînd conflictul dintre ele a atins punctul culminant, nu se poate vorbi despre o artă ”pură„, fără preocupări sociale, fără atitudini. În asemenea condiții, cei care vor să trișeze, spunînd că fac literatură pură, fără interes actual, cu preocupări ”eterne„ și ”abstracte„, nu sînt decît reprezentanții în artă ai acelora care sînt mulțumiți cu actuala situație, ai profitorilor. Fixați în cealaltă parte a baricadei, înțelegem să facem adevărata artă, literatură a realității groaznice, mascată prin multiplele legende și teoriile care au dăinuit prea mult. Literatura activistă, literatura critică, literatura proletară își face prin noi, prin ”Bluze albastre„, primii pași. (”Bluze albastre" Nr. 1 1932)

SPECIE LITERARĂ (< lat. species, specie și lat. litterarius, derivat din littera, slovă) Subdiviziune a unui gen literar. Criteriile de diferențiere a speciilor unui gen literar diferă de la un gen la altul. În genul liric, factor determinant este natura sentimentului exprimat în cuprinsul speciei [ex. melancolie, în elegie (v.), admirație, în odă (v.) etc.], în cel epic, amploarea și complexitatea acțiunii [ex. schiță, nuvelă, roman, epopee (v.)], iar în cel dramatic, elementul tragic sau comic [ex. tragedie, comedie (v.)]. Creații ale scriitorilor, unele specii literare noi [ex. tragicomedia, reportajul (v.) ș.a.] apar ca o sinteză a altor specii existente anterior, altele dispar sau sînt căzute în desuetudine, și înlocuite de alte specii (epopeea, de roman, poemul didactic, de disertație). Esteticienii constată un proces ne întretăiere a speciilor. Tot așa, unele specii, în evoluția lor, s-au diferențiat, dînd naștere la alte subdiviziuni, ceea ce, în terminologia curentă, a îndreptățit considerarea acelei specii și a subdiviziunilor respective ca gen. Este situația romanului și a subdiviziunilor lui, care sînt socotite gen: genul romanului istoric, genul romanului de analiză, genul romanului social etc. Tendința aceasta aproape ca s-a generalizat în folcloristică, unde specii, ca balada sau basmul, au devenit genuri: genul baladei, genul basmului, genul doinei și al cîntecului, genul proverbelor etc. Problemele pe care le ridica speciile, ca și genurile literare, fie în cadrul teoriilor clasice normative, fie în acela al teoriilor moderne, mai elastice și analitice, sînt folositoare nu atît prin clasificarea ordonatoare a varietății operelor, cît mai ales prin faptul că atrag atenția asupra dezvoltării lăuntrice a literaturii.

STRUCTURĂ (literară) (< fr. structure < lat. structura, alcătuire) Textul literar este un ansamblu de cuvinte, dar un ansamblu organizat după anumite legi. „Tocmai organizarea aceasta internă a textului, sistemul de trăsături distinctive ale termenilor care-l compun, complexul de relații dintre aceștia constituie structura textului.” (Sorin Alexandrescu, Analize literare și stilistice). Structura unei opere literare, văzută și ca o relație reciprocă a elementelor componente ale unui întreg, rezultă din integrarea organică a elementelor ei constitutive, opera devenind astfel o creație organică concepută și realizată unitar. Orice operă literară apare ca o structură cu mai multe nivele sau straturi: sonor, gramatical (morfologic și sintactic), lexical și semantic ; sistemul de imagini (procedee narative, descriptive, intrigă, personaje etc.).


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC, supliment săptămînal al ziarului „Adevărul”, apărut la București, între anii 1920 și 1939. Continuator al programului suplimentelor anterioare.

CAHIERS ROUMAINS D’ÉTUDES LITTÉRAIRES, revistă de critică, estetică, istorie literară și literatură comparată, publicată de Editura Univers, în limba franceză. Apare trimestrial, la București, din 1973.

CERCETĂRI LITERARE, publicație de istorie literară a seminarului de istoria literaturii române (epoca veche) de la Facultatea de Litere și Filozofie din București. A apărut anual, cu întreruperi, între 1934 și 1947, sub conducerea lui N. Cartojan.

CONVORBIRI LITERARE 1. Revistă fondată de Societatea „Junimea”. A apărut, cu o periodicitate variabilă, între 1867 și 1944, la Iași și (din 1885) la București. Directori: Iacob Negruzzi, Simion Mehedinți, Al. Tzigara-Samurcaș, I.E. Torouțiu. Dominată de personalitatea lui Titu Maiorescu, a exercitat o puternică influență modernizatoare asupra culturii și societății românești. 2. Revistă literară, editată de Uniunea Scriitorilor din România. Apare lunar, la Iași, din 1970.

DACIA LITERARĂ, revistă apărută la Iași, în 1840 și în 1859, sub conducerea lui M. Kogălniceanu. Prima tribună literară românească de prestigiu, a influențat hotărâtor evoluția ulterioară a culturii românești, militând implicit pentru realizarea independenței, pentru unitatea culturală și națională. Din 1990 apare o serie nouă a revistei, tot la Iași.

GAZETĂ LITERARĂ v. România literară.

PAGINI LITERARE, revistă apărută la Turda, bilunar (1934-1937) și apoi lunar (1937-1943), destinată afirmării noilor talente transilvănene. Redactor: Teodor Murășanu. În paginile ei au fost publicați poeți ca: M. Beniuc, R. Stanca, E. Giurgiuca, reprezentativi pentru Transilvania, dar și I. Pillat, Al. T. Stamatiad, V. Voiculescu, V. Carianopol ș.a. Au mai colaborat cu proză și eseuri; V. Papilian, I. Agârbiceanu, I.I. Rusu, E. Cioran ș.a.

PREOCUPĂRI LITERARE, revistă a societății „Prietenii istorie literare”, apărută lunar, la București, de la 1 ian. 1936 până în oct.-nov. 1943 (din apr.-mai 1943 sub titlul „Kalende”), sub conducerea lui Petre V. Haneș, apoi a lui Vl. Streinu. Colaboratori: Ș. Ciuculescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Al. Philippide, T. Vianu.

REVISTA DE ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ, publicație a Institutului de istorie și Teorie literară „G. Călinescu” al Academiei Române. Apare la București din 1952, anual, din 1953 bianual, iar din 1957 trimestrial. A fost fondată și condusă, până în 1965, de G. Călinescu. Până în 1963 s-a numit „Studii și cercetări de istorie literară și folclor”. La conducerea ei s-au mai aflat, succesiv, Al. Dima, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, N. Florescu, Al. Săndulescu.

ROMÂNIA LITERARĂ 1. Publicație științifică, istorică și literară, apărută săptămânal la Iași (1 ian.-3 dec. 1855), sub conducerea lui V. Alecsandri. Colaboratori: A. Russo, D. Bolintineanu, D. Ralet, A. Donici, I. Ionescu de la Brad, Gr. Cobălcescu, M. Kogăniceanu, G. Sion ș.a. 2. Săptămânal de critică și informație literară, artistică și culturală, apărut la București (20 febr. 1932-6 ian. 1934), sub direcția lui Liviu Rebreanu. Colaboratori: G. Călinescu, M. Sebastian, A. Holban, C. Baltazar, Camil Petrescu, Em. Bucuța, E. Jebeleanu, P. Comarnescu, Ș. Cioculescu ș.a. 3. Săptămânal apărut la București (din 1968), editat de Uniunea Scriitorilor din România. Continuă „Gazeta literară” (18 mart.-19543 oct. 1968). Colaboratori: Geo Dumitrescu, George Ivașcu, V. Teodorescu, Constanța Buzea, V. Carianopol, I. Alexandru, A. Păunescu, T. George, I. Horea, M. Dinescu, R. Tudoran, M. Preda, A. Buzura, N. Breban, C. Baltag, Ș. Cioculescu, Z. Ornea, L. Raicu, G. Dimisianu, Magdalena Popescu, Al. Piru, N. Manolescu, E. Simion, L. Ulici, N. Balotă, M. Iorgulescu, V. Cristea, Al. Graur, D.R. Popescu, M. Cărtărescu ș.a. O serie nouă, începând din 4 febr. 1990 (director: N. Manolescu, director adjunct: G. Dimisianu, redactor șef: Alex Ștefănescu); apare sub egida Uniunii Scriitorilor și este editată de Fundația România literară cu sprijinul Fundației Anonimul. Colaborează scriitori importanți din toate generațiile: D. Deșliu, Fl. Iaru, P. Stoica, Șt. Aug. Doinaș, D. Tudoran, M. Ciobanu, C. Țoiu, E. Brumaru, T. Urian, M. Mihăieș, Gh. Grigurcu, D. Cristea-Enache, Rodica Zafiu, C. Teodorescu ș.a.

SALON LITERAR, publicație „modernistă” apărută la Arad, lunar (mart. 1925-mai 1926). Director: Al. Stamatiad. A avut colaboratori de prestigiu: E. Lovinescu, Perpessicius, A. Cotruș, T. Vianu, I. Minulescu, V. Bogrea, E. Bucuța ș.a.

Intrare: literar
literar adjectiv
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • literar
  • literarul
  • literaru‑
  • litera
  • literara
plural
  • literari
  • literarii
  • literare
  • literarele
genitiv-dativ singular
  • literar
  • literarului
  • literare
  • literarei
plural
  • literari
  • literarilor
  • literare
  • literarelor
vocativ singular
plural
literariu
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

literar literariu

  • 1. Care aparține literaturii, care se referă la literatură, care corespunde cerințelor literaturii.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: artistic beletristic 3 exemple
    exemple
    • La Moscova și-au început activitatea literară Belinski și Dobroliubov. STANCU, U.R.S.S. 10.
      surse: DLRLC
    • Întreaga sa critică: lingvistică, literară și socială [Negruzzi] a concentrat-o în Muza de la Burdujeni. IBRĂILEANU, SP. CR. 160.
      surse: DLRLC
    • Povestea aceasta se tipări... mai mult ca să împle coloanele jurnalului, decît ca meritînd vreo însemnătate literară. NEGRUZZI, S. I 94.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Limbă literară = aspectul cel mai corect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări a limbii din partea scriitorilor, a publiciștilor, a oamenilor de știință etc. și constituind o sinteză a posibilităților de exprimare ale limbii întregului popor la un moment dat.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00 2 exemple
      exemple
      • Limba literară nu diferă prin nimic esențial de vorbirea așa-zisă populară. IORDAN, L. R. 198.
        surse: DLRLC
      • [Eminescu] constată că acei care au fost «unioniști» în politică au fost unioniști și-n limbă, adică partizani ai unei limbi literare făcută pe baza ambelor dialecte. IBRĂILEANU, Sp. CR. 166.
        surse: DLRLC
  • 2. Care privește scrisul, cartea.
    surse: DN sinonime: scriitoricesc

etimologie: