LINȚOLIU, lințolii, s. n. Giulgiu. – Din lat. linteolum, it. lenzuolo, fr. linceul.

lințoliu sn [At: DEX / P: ~liu / Pl: ~ii / E: lat linteolum, it lenzuolo, fr linceul] (Liv) Giulgiu.

LINȚOLIU, lințolii, s. n. (Livr.) Giulgiu. – Din lat. linteolum, it. lenzuolo, fr. linceul.

LINȚOLIU, lințolii, s. n. Giulgiu. Pe-un pat alb ca un lințoliu Zace lebăda murindă. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. Lințoliul rece de zăpadă întărită. CAMIL PETRESCU, V. 80. Umbrele se pot ridica din adîncuri și pot arunca lințoliul lor mohorît peste zările fără sfîrșit ale răsăritului. HOGAȘ, M. N. 64. Coboară corbii-n pîlc de doliu. Cernesc al iernii alb lințoliu. DEMETRESCU, O. 63. – Pronunțat: -liu.

LINȚOLIU s.n. Giulgiu. [Pron. -liu. / cf. fr. linceul, lat. linteolum].

LINȚOLIU s. n. giulgiu. (< fr. linceul, lat. linteolum)

LINȚOLIU ~i f. 1) Bucată de pânză subțire și fină cu care femeile își acoperă capul; giulgiu. 2) Pânză cu care se acoperă mortul; giulgiu. [Sil. -liu] /<lat. linteolum, it. lenzuolo

lințoliu n. giulgiu: pe un pat alb ca un lințoliu EM. (= fr. linceuil).

*lințóliŭ n. (fr. linceul, d. lat. lintéolum, dim. d. linteum, bucată de pînză de in, d. linum, in; it. lenzuólo. V. in, linie). Gĭulgĭ, pînză de acoperit morțiĭ. V. răspete.

lention^[1] sn vz lințoliu

lințoliu [liu pron. lĭu] s. n., art. lințoliul; pl. lințolii, art. lințoliile (desp. -li-i-)

lințoliu [liu pron. lĭu] s. n., art. lințoliul; pl. lințolii, art. lințoliile (-li-i-)

lințoliu s. n. [-liu pron. -liu], art. lințoliul; pl. lințolii, art. lințoliile (sil. -li-i-)

lințoliu

lințoliu, -lii.

LINȚOLIU s. v. giulgiu.

LINȚOLIU s. giulgiu, (înv. și pop.) pînză, (înv. și reg.) sovon, (reg.) păioară, (prin Olt. și Munt.) pînzuială, (prin Ban. și Transilv.) sălie, (înv.) cearșaf, grobnic. (~ cu care se îngroapă mortul.)

lințoliu (lințolii), s. n. – Giulgiu. It. lenzuolo (sec. XIX), cuvînt de circulație literară.