JAPONEZ, -Ă, japonezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Japoniei sau este originară de acolo; nipon. 2. Adj. Care aparține Japoniei sau japonezilor (1), privitor la Japonia ori la japonezi; nipon. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de japonezi (1). – Din fr. japonais.

japonez, ~ă [At: DRĂGHICI, R. 155 / Pl: ~i, ~e / E: fr japonais] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Japoniei Si: nipon. 3-4 smf, a (Om) care este originar din Japonia. Si: nipon. 5 smp Populație care locuiește în Japonia. 6-7 a Care aparține (Japoniei sau) japonezilor (5) Si: (iuz) japanicesc (1-2). 8-9 a Care este caracteristic (Japoniei sau) japonezilor (5) Si: (iuz) japanicesc (3-4). 10-11 a Care se referă (la Japonia sau) la japonezi (5) Si: (iuz) japanicesc (5-6). 12 sf Limbă vorbită de japonezi (5).

JAPONEZ, -Ă, japonezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Japoniei sau care este originară de acolo; nipon. 2. Adj. Care aparține Japoniei sau japonezilor (1), privitor la Japonia sau la japonezi; nipon. ◊ (Substantivat, f.) Limba vorbită de japonezi (1). – Din fr. japonais.

JAPONEZ¹, -Ă, japonezi, -e, adj. Din Japonia, care aparține Japoniei sau populației ei. Limba japoneză. ▭ Vedea pentru întîia oară păsările zugrăvite pe paravanele japoneze, în ființă vie. ARGHEZI, P. T. 160.

JAPONEZ, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Japonia. II. adj. referitor la Japonia sau la populația ei. ♦ arta ~ă = artă dezvoltată în Japonia, prezentând influențe chineze și coreene, caracterizată prin construcții arhitecturale religioase (pagode) și civile (palate) din lemn, cu acoperișul curbat, cu sculpturi în lemn, bronz sau piatră și cu picturi de un mare rafinament. ◊ (s. f.) limbă vorbită în Japonia. III. s. f. chiflă împletită. (< fr. japonais)

JAPONEZ¹ ~ă (~i, ~e) Care aparține Japoniei sau populației ei; din Japonia; nipon. /<fr. japonais

* japonéz, -ă adj. Locuitor din Japonia orĭ de neam japonez. Adj. Al Japoniiĭ, din Japonia: steagu japonez.

grevă japoneză sint. s. Grevă simbolică, fără încetarea lucrului; semn distinctiv: o banderolă ◊ „Începând de ieri, Sindicatul Independent al Actorilor Profesioniști din România a trecut de la greva japoneză la pichetele de protest.” R.l. 18 X 95 p. 24. ◊ „Studenții au declarat grevă japoneză.” Timișoara internaț. 51/95 p. 7 (după fr. grève japonaise)

JAPONEZĂ f. mai ales art. Limba japonezilor. /<fr. japonais

japonez adj. m., s. m., pl. japonezi; adj. f., s. f. japoneză, pl. japoneze

japonez adj. m., s. m., pl. japonezi; adj. f., s. f. japoneză, pl. japoneze

japonez s. m., adj. m., pl. japonezi; f. sg. japoneză, g.-d. art. japonezei, pl. japoneze

japoneză (limbă) s. f., g.-d. art. japonezei

japoneză (limbă) s. f., g.-d. art. japonezei

japoneză (limba) s. f., g.-d. art. japonezei

JAPONEZ s., adj. nipon.

JAPONEZ s., adj. nipon.

japonez (japoneză), adj. – Nipon. Fr. japonaise, cu extindere la m. a consoanei caracteristice f. (după DAR, din it. giapponese, ceea ce pare incert); pentru der., cf. amorez.

JAPONEZ, -Ă adj. (< fr. japonais): în sintagma limbă japoneză (v.).

JAPONEZĂ s. f. (cf. fr. japonais): limbă mon-khmer – a doua ca importanță, după chineză, în Extremul Orient, vorbită de japonezi, în număr de aproape o sută de milioane, în arhipelag, în insulele Ryukyu, și de cei din S.U.A., Brazilia și insulele Hawaii. Începând cu secolul al VI-lea, influența culturii chineze asupra celei japoneze s-a accentuat, fiind evidentă în folosirea de către japonezi a aceleiași scrieri și în împrumuturile de cuvinte din limba chineză într-o mare proporție. Primele texte japoneze datează din secolul al VII-lea sau al VIII-lea, când misionari budiști, chinezi și coreeni, au început să noteze cu scriere chineză ideografică limba japoneză. Adoptarea acestei scrieri străine a durat câteva secole, deoarece j. este o limbă flexionară, nu izolantă ca limba chineză. Datorită unui preot japonez care a creat un sistem fonetic silabic – kana – de notare a limbii j., s-a putut realiza apoi o variantă a acestuia – katakana – cu ideograme simplificate, care a devenit scrierea obligatorie în presă și în transcrierea cuvintelor împrumutate din limbile europene (în coloane verticale, de la dreapta la stânga). Sistemul modern de scriere japonez, alcătuit pe baza principiilor fonetic și hieroglific, folosește diverse tipuri de scriere: o scriere pur fonetică, bazată pe semnele silabice kana, în care pot fi scrise toate cuvintele limbii j.; o scriere hieroglifică, tradițională, care însă își îngustează tot mai mult sfera de întrebuințare; o transcriere latină, folosită curent în dicționare bilingve, în ziare, ghiduri etc. Vocabularul limbii j. este foarte bogat, cuprinzând în măsură aproape egală cuvinte japoneze și împrumuturi din chineză, la acestea adăugându-se împrumuturile din limbile europene (portugheză, olandeză, germană, franceză și engleză). În j. există multe expresii pitorești și formule de politețe. Cuvintele indigene japoneze se termină numai în vocală și nu încep cu o oclusivă sonoră (cu excepția lui d); ele sunt în majoritate bisilabice, nu au un accent principal. J. nu cunoaște categoria gramaticală a genului, categoria de număr este destul de vagă, cazurile sunt marcate prin elemente puse după nume, la verb predomină formele impersonale, are multe moduri și timpuri, multe numerale împrumutate din chineză, iar ordinea cuvintelor în frază este fixă. Vechea limbă literară scrisă s-a păstrat până la începutul secolului nostru, iar noua limbă literară j., modernă, fixată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe baza dialectului din Tokio – Yokohama, a devenit limbă națională la începutul secolului al XX-lea, păstrând însă și unele forme vechi. J. cuprinde trei mari grupuri de dialecte: din est, din vest și din sud (insulele Ryukyu).

JAPONÉZ, -Ă (< fr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a format ca națiune în Japonia. Mai trăiesc în S.U.A., Brazilia, Canada, Perú etc.; de religie șintoistă, budistă și creștină. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Japonia; nipon. 2. Adj. Care aparține Japoniei sau japonezilor, referitor la Japonia sau la japonezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia altaică, vorbită de japonezi. Primele inscripții în japoneză, cu caractere ideografice, împrumutate de la chinezi, datează din sec. 6. J. modernă folosește una dintre cele mai complicate scrieri, constând din trei sisteme de scriere diferite (unul ideografic, de origine chineză și două silabice) care coexistă în mod sincretic; textele se scriu în coloane verticale de la dreapta la stânga. ◊ Arta j. = artă dezvoltată în Japonia încă din perioada Neoliticului și materializată inițial, în perioada Jōmon, prin vase de ceramică al căror decor specific era torsada. În perioada următoare, Yayoi (sec. 3 î. Hr.-2 d. Hr.), apar vasele de bronz în formă de clopot cu motive decorative liniare, subțiri, deosebit de rafinate. Perioada Kufun, se caracterizează printr-o dezvoltare a artei funerare, morminte de tumuli, sarcofage din teracotă și piatră, alături de care pot fi găsite statuete de lemn, podoabe și arme de fier. În arhitectură predomină elementele specifice templelor șintoiste: construcții simple de lemn, cu acoperișul în coamă, ridicate deasupra unei platforme mult înălțate. În perioada Asuka (593-710), arta j. cunoaște o deosebită înflorire sub influența artei chineze și coreene. Construcțiile arhitecturale religioase (pagodele) și civile (palatele), din lemn, se caracterizează prin acoperișul piramidal, format din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv având marginea streșinii ridicată, și prin pereții cu decorații policrome, luxuriante. Cea mai veche mănăstire budistă japoneză este Hōryŭri (607) lângă Nara, care include „Sala de aur” (Kondo), unde se află grupul statuar din bronz denumit „Triada lui Sakyamuni” – mărturie a unei arte figurative, dezvoltată sub influența celei chineze în perioada Tang. În perioada Nara (710-794), sub influența continentală, în arta j. de manifestă gustul pentru grandios și monumentalitate (templul Todaiji), iar arta lăcuitului cunoaște o înflorire deosebită („Tabernacolul lui Tamamushi”). Sculptură în lemn, bronz sau piatră, reprezentând divinități budiste, figuri de împărați și demnitari, animale fantastice cu semnificații simbolice la dimensiuni colosale („Triadele lui Yakushi”, sec. 7; „Budha Roshana”, sec. 8). În pictură încep să fie întrebuințate noi materiale, printre care creta, ruloul de hârtie (emakimono) și ruloul de mătase. În perioada Heian (794-1185), influența chineză își pierde din importanță, statuile, în special din lemn, au trăsături mistice, enigmatice („Amyda Nyorai”, sec. 11, de Jocho). Alături de pictura religioasă se dezvoltă și stilul yamato-e, în culori pastelate, delicate („Istoria lui Genji”). Elementele arhitectonice se armonizează cu peisajul („Engakuji”, lângă Kyōto; Kongobuji, pe muntele Konya), iar grădinile sunt integrate în locuințele aristocraților. Creșterea importanței aristocrației războinice în perioada Kamakura (1185-1333) se traduce pe plan artistic în forme de un auster realism. În statuara de lemn o atenție sporită este acordată trăsăturilor feței. În pictură sunt abordate noi subiecte: hagiografice, anecdotice, povestiri populare. Arta portretistică ia un mare avânt („Minamotono Yoritomo” și „Tairano Shigemori” picturi de Fushiwara no Takanobu, sec. 13). O dată cu răspândirea ritualului servirii ceaiului se dezvoltă arta ceramicii (regiunea Seto). În perioada Muromachi (sau Ashikaga, 1333-1573), caracterizată prin răspândirea ideilor budiste zen, care promovau recuperarea valorilor materiale și spirituale, și în perioadele următoare, un loc important îl ocupă pictura sub formă de kakemono-uri și makimono-uri, de un mare rafinament al liniei și coloritului (Sesshū, sec. 15; Kāno Motonobu, sec. 16; Kāno Masanobu, Kōrin Ogata, sec. 17). Cu toată politica izolaționistă instaurată în perioada Tokugawa (1615-1868), infiltrațiile de tehnică artistică occidentală vor duce la formarea unor curente opuse picturii oficiale Kāno; școala decorativă Rimpa (sec. 17), reprezentată de Sōtatsu („Povestea lui Genji”) și Kōrin Ogata („Prune roșii și albe”), precum și școala Maruyama (sec. 18-19), cu tendințe realiste. De o răspândire rapidă se bucură genul popular ukiyo-e (sec. 18-19) care exaltă viața pământească, manifestându-se cu deosebire în xilogravură și în arta stampelor mono- și policrome de mare rafinament. (Harunobu, Sharaku, Utamaro, Hokusai, Hiroshige). Arhitectura (sanctuare, mausolee) continuă să se dezvolte în forme șintoist-budiste (complexul de la Nikkō). Tot acum, sub influența teatrului, se dezvoltă creația de măști. Ca urmare a preluării contactelor cu Occidentul (perioada Meiji, 1868-1912), se introduc materiale și și stiluri tipic europene. După primul război mondial, iau naștere mișcări de avangardă (grupul Bunriha) și Asociația japoneză pentru designul industrial. După al doilea război mondial, cinematografia j. se impune prin marii regizori A. Kurosawa, M. Kobayashi, M. Kenji, S. Kanetoçare aduc o notă specifică, tradițională, de mare plasticitate. Asupra arhitecturii j. se manifestă în special influența funcționalismului american, adaptat exigențelor locale (K. Tange, J. Sakakura). În anii ’60 se remarcă activitatea grupului Metabolism (K. Kikutake, N. Kurokawa) și așa-numitului New Wave japonez (A. Isozaki, K. Shinohara). În pictură, sfârșitul anilor ’50 este dominat de grupul Gutaj din Osaka (K. Shiraga, S. Murakami), înrudit cu neodadaismul, iar după anii ’60, de mișcarea Mono-ha.

MEDITERANA JAPONEZĂ v. Setonaikai.

SETONAIKAI sau SETO NO UCHI (MAREA INTERIOARĂ sau MEDITERANA JAPONEZĂ), mare cu țărm neregulat, extinsă pe direcție SV-NE, pe 435 km lungime și 6-58 km lățime, între ins. Honshū la N și NE, ins. Shikoku la S și ins. Kyūshū la V; 9,5 mii km²; ad.: 20-40 m. Comunică cu Oceanul Pacific prin str. Akashi și Naruto, la NE, și str. Bungo la SV, iar cu str. Coreei și M. Japoniei prin str. Shimonoseki la V. Are peste 300 de ins. (mai mari: Awaji, Shōdo, Nishi-Nomi, Yashiro) și mai multe golfuri (Ōsaka, Kōbe, Wakayama, Tokushima, Takamatsu, Hiroshima, Matsuyama, Ōita ș.a.); datorită caracterului de mare închisă, este puternic poluată.

CHAENOMELES Lindl., GUTUI JAPONEZ, fam. Rosaceae. Gen originar din Japonia, cca 4 specii, arbuști spinoși, cca 1-5 m înălțime. Frunze caduce, stipelate, dințate, înflorește înainte de înfrunzire. Flori solitare sau cîte 3, colorate în nuanțe și tonuri diverse de roz, crem, corai, roșu, oranj, alb. Fructe – mere, necomestibile, globuloase, tari, foarte parfumate, cu sîmburi bruni.

COSMOS Cav., FLUTURAȘ, MĂRĂRIȚE, JAPONEZE, fam. Compositae. Gen originar din ținuturile calde ale Americii, cca 20 specii, erbacee, anuale sau vivace, cultivate ca anuale, 0,30-1.5 m înălțime. Flori dispuse în capitule (6-9 cm diametru), cele marginale ligulate, rozee, roșii, cele centrale (tubuloase) galbene. înflorește în iul.-oct.

DOLICHOS L., FASOLE JAPONEZĂ, fam. Leguminosae. Gen originar din Africa, Asia, America de S, Australia, zona tropicală, cca 50 specii, erbacee, volubile, cca 3 m înălțime. Flori mari, violete, roz-violete, liliachii, albe, roșii-earmin, odorante, așezate în racem lax. înfloresc vara-toamna. Fruct, păstaie lată cu marginile bombate.

Prunus glandulosa Thunb., « Vișin japonez ». Specie care înflorește primăvara. Flori albe sau roz, cîte 2-3 în fascicule. Frunze ovate, pînă la 9 cm lungime, lanceolate. Arbust, 1,5 m înălțime. Fructe roșii, mici.

Prunus serrulata Lindl., « Cireș japonez ». Specie care înflorește primăvara, înainte sau o dată cu înfrunzirea. Flori albe, 3-5 în raceme pendente, neparfumate. Frunze ovoide cu vîrf lung, ascuțit, 6-12 cm lungime, serate, glabre, pe partea inferioară glauce, pe cea superioară verzi-închis. Arbore pînă la 25 m înălțime, cu scoarță netedă, maro-închis, ramurile tinere glabre. Fructe negre.

Prunus triloba Lindl., « Prun japonez ». Specie care înflorește în mart.-apr. Flori mari, roz-deschis, ca niște rozete, apar înainte de înfrunzire, simple și duble, cu diametrul de 3 cm, scurt-pedicelate, pe ramuri lungi și subțiri. Frunze, de la lat-eliptice pînă la adîncit-eliptice, rar cu 3 lobi la partea superioară, cuneate la bază, verzi-viu, pe partea inferioară mai deschise și pubescente, scurt-pețiolate. Arbust sau arbore mic, cca 3 m înălțime, ramificat, ramuri maro-închis, pubescente, catifelate, scoarță brună-închis. Se folosește și pentru cultura forțată. Fruct galben sau roșu, rotund, păros. Toate speciile au numeroase forme, varietăți și soiuri foarte decorative.