interpelație sf [At: MAIORESCU, D. III, 357 / V: (înv) ~iune, ~lățiune / Pl: ~ii / E: fr interpellation] (Rar) 1-3 Interpelare (1-3).

INTERPELAȚIE s.f. Interpelare. [Gen. -iei, var. interpelațiune s.f. / cf. fr. interpellation, lat. interpellatio].

INTERPELAȚIE s. f. interpelare. (< fr. interpellation, lat. interpellatio)

interpelațiune sf vz interpelație

interpelățiune sf vz interpelație

INTERPELAȚIUNE s.f. v. interpelație.

interpelați(un)e f. cereri de explica-țiuni adresate în parlament unui ministru de un deputat sau senator.

*interpelațiúne f. (lat. interpellátio, -ónis). Acțiunea de a interpela. Acțiunea pin care un deputat orĭ senator cere în parlament explicațiunĭ unuĭ ministru. Jur. Somațiune unuĭ martur saŭ uneĭa din părțĭ. – Și -áție, dar maĭ des -áre.

interpelație (rar) (desp. -ți-e) s. f., art. interpelația (desp. -ți-a), g.-d. art. interpelației; pl. interpelații, art. interpelațiile (desp. -ți-i-)

interpelație (rar) (-ți-e) s. f., art. interpelația (-ți-a), g.-d. art. interpelației; pl. interpelații, art. interpelațiile (-ți-i-)

interpelație s. f. (sil. -ți-e), art. interpelația (sil. -ți-a), g.-d. art. interpelației; pl. interpelații, art. interpelațiile (sil. -ți-i-)^[1]

INTERPELAȚIE s. v. interpelare.^[1]

INTERPELAȚIE s. interpelare.