HOMEOSTAZIE s. f. (Biol.) Homeostază. [Pr.: -me-o-] – Din fr. homéostasie.

homeostazie sf [At: DN² / P: ~me-o-sta-zi-e / Pl: ~ii / E: fr homéostasie] 1-2 Homeostază (1-2).

HOMEOSTAZIE, homeostazii, s. f. (Biol.) Homeostază. [Pr.: -me-o-] – Din fr. homéostasie.

HOMEOSTAZIE s.f. Proprietate a organismelor vii de a-și menține diferitele constante fiziologice. ♦ Proprietate a unor sisteme de a-și menține constante anumite mărimi caracteristice; homeostază. [Pron. -me-os-ta-zi-e, gen. -iei. / < fr. homéostasie, cf. gr. homoios – asemănător, stasis – stare].

HOMEOSTAZIE s. f. 1. proprietate a organismelor vii de a-și menține constantele fiziologice în condiții diferite de mediu. ♦ (genet.) menținere constantă a genomului într-o populație. 2. tendință a sistemelor autoreglabile de a-și menține constante anumite stări sau coordonate de definiție; homeostază. 3. echilibru natural, biologic și ecologic, în biosferă și ecosisteme. ♦ echilibru al mediului interior al individului. (< fr. homéostasie)

homeostazie s. f. (biol.) ◊ „Orice organism posedă o multitudine de mecanisme care-i mențin constanța (așa-zisa «homeostazie»), structuri specializate în a primi și a stoca informația, aparate cu care se reproduce etc.” Cont. 26 V 78 p. 5 (din fr. homéostasie; cf. engl. homeostasis; PR 1959; DM, DZ; DEX, DN3)

homeostazie (desp. -me-os-ta-/-o-sta-) s. f., art. homeostazia, g.-d. homeostazii, art. homeostaziei

!homeostazie (-me-os-ta-/-o-sta-) s. f., art. homeostazia, g.-d. homeostazii, art. homeostaziei

homeostazie s. f. (sil. -me-o-; mf. -sta-), art. homeostazia, g.-d. art. homeostaziei; pl. homeostazii

HOMEOSTAZIE s. (BIOL.) homeostază.

HOMEOSTAZIE s. (BIOL.) homeostază.

HOMEO- (OMEO-) „asemănător, egal, uniform”. ◊ gr. homoios „asemănător, asemenea” > fr. homéo-, engl. id., germ. homöo- > rom. homeo- și omeo-. □ ~crom (v. -crom), adj., homocrom*; ~logi (v. -log), adj. pl., (despre cromozomi) care sînt parțial omologi; ~meri (v. -mer), s. m. pl., 1. Cele mai mici particule materiale, infinit divizibile, ale corpurilor, care, după filozoful grec Anaxagoras, conțineau în sine toate calitățile posibile. 2. Tip de structură a talului lichenilor, la care celulele algei sînt răspîndite uniform în întreaga grosime a acestuia; ~merie (v. -merie), s. f., proces de cristalizare în comun a unor macromolecule organice, care au compoziție chimică foarte puțin diferită între ele; ~morfe (v. -morf), adj. pl., (despre organisme) care sînt asemănătoare prin condițiile de viață în care trăiesc și prin faptul că aparțin aceluiași grup taxonomic, fără a fi însă legate filogenetic; ~morfie (omeomorfie) (v. -morfie), s. f., fenomen referitor la analogiile formelor cristaline ale unor compuși; sin. homeomorfism; ~pat (v. -pat), s. m. și f., specialist în homeopatie; ~patie (v. -patie), s. f., sistem terapeutic ce întrebuințează doze infinitezimale de medicamente care, în cantități mari, ar produce o afecțiune analoagă celei pe care o combate; sin. homeoterapie; ~plastie (v. -plastie), s. f., homoplastie*; ~plazie (v. -plazie), s. f., neoformație de țesuturi prin diviziuni celulare anormale, dar care corespund țesuturilor de bază; ~ptotă (v. -ptotă), s. f., figură de sintaxă poetică, constînd în potrivirea fonică a ultimelor silabe a două cuvinte învecinate; ~reză (v. -reză), s. f., 1. Lege a dezvoltării desemnînd echilibrări și reechilibrări progresive. 2. Dezvoltare canalizată într-o anumită direcție, formîndu-se un țesut deosebit sub aspect morfologic și fiziologic; ~stat (v. -stat), s. n., sistem cibernetic cu autoorganizare pe principiul căutării statistice și probabilistice a regimului de funcționare stabilă; ~stază (v. -stază), s. f., 1. Proprietate generală a organismelor de a-și menține, în limitele echilibrului funcțional, genetic și fiziologic, constantele mediului intern. 2. Proprietate a unor sisteme de a-și menține constante anumite mărimi caracteristice; ~stazie (v. -stazie), s. f., homeostază* (l, 2); ~term (v. -term), adj., s. n. pl., 1. adj., s. n. pl., (Organisme) cu temperatura constantă, independentă de cea a mediului extern. 2. adj., (Despre izvoare) Care izvorăște la o temperatură apropiată de aceea a organismului uman; ~termie (v. -termie), s. f., proprietate a animalelor cu sînge cald de a-și menține constantă temperatura corpului; ~tipie (v. -tipie), s. f., caracteristică a organelor care, pe același animal, prezintă același tip structural.