H, h, s. m. 1. A zecea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (fricativă laringală, velară sau palatală). ◊ Ora H = oră secretă, legată de momentul în care trupele pornesc la atac; moment stabilit pentru începerea unei acțiuni. [Pr.: haș, hî. – Pl. și: (1, n.) h-uri]

h smi [At: DA / E: lat h] 1 A opta literă a alfabetului limbii române Si: haș (1). 2 Consoană spirantă laringală la începutul cuvintelor și între două vocale, între care a doua nu este i Si: haș (2). 3 Consoană spirantă velară la sfârșitul cuvintelor sau în vecinătatea unei consoane. 4 Consoană spirantă palatală când e urmată de i. 5 Semn grafic fără pronunție în grupurile che, chi, ghe, ghi.

H s. m. invar. A zecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă laringală, velară sau palatală (2)). ◊ Ora H = oră secretă, legată de momentul în care trupele pornesc la atac; moment stabilit pentru începerea unei acțiuni. [Pr.: ha]

H s. m. invar. A noua literă a alfabetului și sunetul pe care-l reprezintă; este o consoană, fricativă surdă, care, la începutul cuvintelor, înainte de vocale (afară de «i») e fricativă laringală, la sfîrșitul cuvintelor, precum și înainte sau după consoane, e fricativă velară, iar înainte de (uneori și după) «i» e fricativă palatală; în grupurile che, chi, ghe, ghi nu se pronunță, fiind numai semn grafic. În «ham», «horă», «h» este fricativă laringală; în «ah», «mîhnit», h» este fricativă velară; în «arhivă», «h» e fricativă palatală; în «ghindă», «chel», «h» nu se pronunță. ◊ Ora H = oră secretă, în legătură cu executarea unei operații militare. – Pronunțat: ha.

H m. a opta literă a alfabetului.

h m. A opta literă a alfabetuluĭ. Reprezentă un sunet suflat (cum face pisica speriată) înrudit cu f și v, precum se vede din stuf-stuh, vulpe-hulpe. În limba latină, h se pronunța maĭ slab și n’a persistat în cea românească (habere-avere). În cuvinte ca hulpe, hultur provine din v. În unire cu c și g, nu servește de cît să păstreze acestor litere sunetu gutural, ca în chem, chin, ghem, ghimpe.

h¹ (literă^[1]) [cit. haș/hî] s. m. / s. n., pl. m. h / n. h-uri

!h² (sunet^[1]) [cit. hî] s. m. / s. n., pl. m. h / n. h-uri

h² (sunet) [vit. hî] s. m., pl. h

h¹ (literă) [cit. haș / hî] s. m. / s. n., pl. h / h-uri

H, h s. m. invar. [cit. ha; în abrevieri și haș]

H (pr. ha)

h, numele notei si*, în nomenclatura alfabetică germană provenită de la latini prin intermediul teoreticienilor din ev. med. Semnul provine din întrebuințarea caracterului de tipar al literei H pentru B* quadratum, ♮ becar*. În nomenclatura alfabetică engl. se folosește tot B, ca la latini, pentru si. V. solmizație; cifraj; major; minor; mod.

h 1. (FIZ.) Simbol pentru constanta lui Planck (h = 6,626076 • 10^-36 J•s). 2. (METR.) Simbol pentru prefixul hecto- 3. Simbol pentru oră. 4. (GEOGR.) Simbol pentru înălțime, diferență de nivel sau altitudine deasupra nivelului mării.

H s. m. invar. 1. A zecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă, consoană constrictivă (sau fricativă) laringală. 2. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul si. 3. Simbolul chimic pentru hidrogen. 4. (METR.) Simbol pentru henry.

H s. invar. (tox.) 1. hașiș. 2. heroină.