gâl² sn [At: H VII, 231 / E: nct] (Med; reg) Anghină.

gâl¹ i [At: ALECSANDRI, T. 199 / E: fo] (Rep) (1-2) Cuvânt care imită sunetul produs de gâtlej când omul înghite repede, cu sete, cu lăcomie etc. o băutură sau când un lichid curge dintr-un vas (cu gâtul strâmt).

GÂL interj. (se folosește, repetat, pentru a reda sunetul produs de un lichid care se varsă dintr-un vas sau care este înghițit). /Onomat.

GÎL! GÎL! interj. 1 Arată sgomotul produs de lichide care țîșnesc printr’o deschizătură mică, care ies prin gîtul unei sticle, etc. ¶ 2 Imită sgomotul produs de înghițirea unui lichid.

GÎL interj. (De obicei repetat) Onomatopee care redă sunetul produs de lichide cînd curg dintr-o sticlă sau cînd cineva bea cu lăcomie. Frații beau și cinste fac... și gîl, gîl... Și iarăși gîl! COȘBUC, P. I 115. Pune plosca la gură și gîl, gîl, gîl. SEVASTOS, N. 48. Înghite Agachi... gîl... gîl... gîl. ALECSANDRI, T. 199.

GÎL interj. (Repetat) Cuvînt care imite sunetul produs de lichide cînd curg dintr-un vas (cu gîtul strîmt) sau cînd alunecă pe gît. – Onomatopee.

găl-găl! int. arată sgomotul ce fac apele agitate sau lichidele curgând din sticlă.

gâl/gâl-gâl interj.

gîl interj. – Exprimă zgomotul produs de bulbucii de apă, și mai cu seamă de un lichid care curge din sticlă. – Var. gîl-gîl. Creație expresivă, cf. fr. glouglou, slov. glg (Skok 72). – Der. gîlgîi, vb. (a țîșni, a se ivi, a îzvorî; a curge cu zgomot), der. de la gîl ca fîlfîi de la fîl; gîlgîială (var. gîlgîitură), s. f. (faptul de a gîlgîi; zgomot produs de un lichid care curge); gîlgîitor, adj. (care gîlgîie); gîlgîit, s. n. (gîlgîială); gălgară, s. f. (Trans., foc, pălălaie). Cf. și Pușcariu, Dacor., I, 82.

gâl, s.n. (reg.) Angină.