GURÍȚĂ, gurițe, s. f. 1. Diminutiv al lui gură. Gurița ta-i rubin, iubito, Cum alta nu mai e pe lume. IOSIF, T. 151. Gurița ei gîndeai că-i cerașă pocnită în două. RETEGANUL, P. IV 3. Cum dete de copil, se puse lîngă dînsul, începu să-l lingă și să-și apropie ugerul de gurița copilașului. ISPIRESCU, L. 135. Haide dar, șopti ea... lipindu-și gurița de buzele lui. EMINESCU, N. 64. Dorul meu în a ta cale... Te dizmiardă nencetat, Și pe dulcea ta guriță... Fură-un dulce sărutat. ALECSANDRI, P. I. 144. 2. Sărut, sărutare. Te las, însă cu condiție să-mi dai o guriță. ALECSANDRI, T. I 39. Mîndră, mîndruleana mea, Roagă-te de maică-ta Să te sloboază seara, Batăr pînă la portiță... Să dai badiului guriță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367.

GURÍȚĂ ~e f. (diminutiv de la gură) Gest constând în atingerea cu buzele în semn de afecțiune; sărut. /gură + suf. ~iță

guriță f. 1. gură mică; 2. fam. sărutare; 3. piscoiul morii de vânt.

guríță f., pl. e. Fam. Gură mică. Sărutare, bot (ca lat. ósculum, sărutare, d. os, gură).

guríță s. f., g.-d. art. guríței; pl. guríțe

guríță s. f., g.-d. art. guríței; pl. guríțe

GURÍȚĂ s. v. piscoaie, vrană.

guriță s. v. PISCOAIE. VRANĂ.

guriță s. f. sg. (dim. apelativ) tip simpatic; șmecher.