17 definiții pentru grec (s.m.)

grec, ~ea [At: CORESI, ap. GCR I 15/33 / Pl: ~eci, ~ece / E: ml graecus] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Greciei sau este originară de acolo 3 sm (Iuz) Negustor. 4 sm (Iuz) Băcan. 5-6 a Care aparține Greciei sau grecilor (1) Si: grecesc (1-2), (dep) grecoteiesc. 7-8 a Privitor la Grecia sau la greci (1) Si: grecesc (1-2). 9 sf Limba vorbită de greci (1) Si: (înv) grecie. 10 sfa (Pop) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 11 sfa (Pop) Melodie după care se execută greaca (10).

GREC, GREÁCĂ, greci, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Greciei sau este originară de acolo. 2. Adj. Grecesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba greacă. – Lat. graecus.

GREC, GREÁCĂ, greci, grece, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Greciei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Greciei sau grecilor, privitor la Grecia sau la greci; grecesc. ◊ Lupte greco-romane V. luptă. ♦ (Substantivat, f.) Limba greacă. – Lat. Graecus.

GREC2, GREÁCĂ, greci, grece, s. m. și f. (Rar la feminin) Persoană făcînd parte din populația de bază a Greciei. V. elen. Ian ascultă ce-mi scrie grecul în limba lui. ALECSANDRI, T. I 277. Cînd eram mai tînăr iubeam cu dulceață O gingașă greacă cu părul frumos. NEGRUZZI, S. II 30. Mergînd... pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV 6.

!grec adj. m., s. m., pl. greci; adj. f. greácă

grec s. m., adj. m., pl. greci; adj. f. sg. greácă, pl. gréce

GREC s., adj. 1. s. (înv. și reg.) capră, (înv.) parpalec. 2. adj. grecesc.

GREC, GREÁCĂ I. adj., s. m. f. (locuitor) din Grecia. II. adj. care aparține Greciei sau populației ei. ♦ arta ~ = arta dezvoltată în Grecia continentală și insulară, pe coastele Asiei Mici, pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta Orientului și a Egiptului. ◊ (s. f.) limbă indo-europeană vorbită în Grecia. (< fr. grec, grecque, lat. graecus)

grec (gréci), s. m. – Persoană care face parte din populația Greciei. – Mr. grec. Lat. Graecus (Pușcariu 733; REW 3832), cf. it. greco, fr. grec, sp. griego. Apare din sec. XVI. – Der. grecesc, adj. (grec); greacă, s. f. (rar, grecoaică); grecoaică, s. f. (femeie din Grecia); grecotei, s. m. (grec, termen depreciativ); grecoman, s. m. (grec, termen depreciativ); grecie, s. f. (înv., limba greacă); grecește, adv. (în greacă; asemeni grecilor); grecism, s. n.; greciza, vb., din fr. greco-, în comp. ca greco-oriental, greco-român (grec; ortodox).

GREC2 greácă (greci, gréce) m. și f. 1) la pl. Popor străvechi, ramură a triburilor indo-europene, care a jucat un rol important în crearea civilizației antice. 2) Persoană făcând parte din acest popor. 3) Persoană care face parte din populația de bază a Greciei sau este originară din Grecia. /<lat. Graecus

grec a. 1. din Grecia; 2. ortodox: Biserica greacă. ║ m. 1. locuitor din Grecia; 2. negustor (în trecut cei mai mulți erau Greci).

Grec, Greácă s. (lat. Gráecus, vgr. Graîkos, un fiŭ al luĭ Tésal, regele Ftiiĭ, de la care s’a zis și Grec îld. Elen). Elen, om din Grecia saŭ de limbă grecească. Adj. Neol. Grecesc, elenic, al Grecilor: limba greacă.

Greci m. pl. 1. numele vechilor Eleni; 2. populațiune din sudul Europei, numiți și Romei. V. Grecia.

Grecii m. pl. 1. podgorie în jud. Tutova cu vinuri bune; 2. localitate în Tulcea cu o carieră de granit.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

GREC s., adj. 1. s. (înv. și reg.) capră, (înv.) parpalec. 2. adj. grecesc.

GREC, GREÁCĂ (< fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire generală dată unor triburi indo-europene care s-au stabilit în milen. 2 î. Hr. în S Pen. Balcanice, în insulele din M. Egee și pe coasta apuseană a Asiei Mici. Au creat în sec. 8-2 î. Hr. una dintre cele mai strălucite civilizații ale Antichității. ♦ Persoană aparținând acestor triburi. 2. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul Greciei. De religiei ortodoxă. Mai trăiesc în Cipru, Turcia, Germania, Albania, Australia, S.U.A. ș.a. ♦ Persoană aparținând acestui popor sau care este originară din Grecia. 3. Adj. Care aparține Greciei sau populației ei, privitor la Grecia sau la populația ei. V. elen.Arta g. = artă dezvoltată în Grecia continentală și insulară și pe coastele Asiei Mici (v. Grecia antică). S-a format pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta Orientului și a Egiptului, dar adaptate spiritului grec înclinat spre măsură, ordine și echilibru. În perioada arhaică (sec. 7-6 î. Hr.) se dezvoltă orașele în jurul unor acropole, se construiesc temple din piatră și marmură, se definitivează cele două ordine principale ale arhitecturii grecești: doric (templul Herei din Olimpia, templul Demetrei din Paestum) și ionic (templul Atenei din Efes și cel al Herei din Samos). Tot acum se afirmă sculptura: basorelieful pe metope și frontoane și sculptura în rond-bosse cu două teme principale, nudul atletic bărbătesc (kouros) și statuia feminină (kore). Specifică epocii arhaice este ceramica roșie cu figuri mitologice colorate în negru. Pentru arhitectura clasică din sec. 5 î. Hr., „Secolul de aur”, caracteristic este ansamblul de pe Acropola Atenei. Sculptura impresionează pri perfecțiunea proporțiilor, ritmul mișcărilor, seninătatea și măreția figurilor. Policlet, Fidias, Miron sunt pricipalii reprezentanți ai acestei perioade. A doua epocă clasică, sec. 4 î. Hr., aduce în arhitectură, alături de temple, la care se afirmă ordinul corintic, și de case particulare luxoase, teatrele monumentale (Epidaur, Atena) și construcțiile memoriale (Mausoleul din Halicarnas). În sculptură, remarcabilă este apariția canoanelor portretistice; sculptorii Scopas, Lisip, Praxitele urmează drumuri diferite, preferând patetismul, mișcarea sau lirismul. În sec. 5-4 î. Hr. tipul predominant de ceramică este cel negru cu figuri roșii, important și pentru că sugerează gradul înalt de dezvoltare a picturii grecești, cunoscută doar din descrieri contemporane. În sec. 3 î. Hr. a.g. cunoaște o nouă fază, elenismul. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană în evoluția căreia se disting trei perioade: greaca veche (v. elenă), greaca medie (sau bizantina) în sec. 7-15 și greaca modernă (v. neogreaca) începând cu sec. 16.

QUIDQUID DELIRANT REGES, PLECTUNTUR ACHIVI (lat.) orice le trăznește prin minte regilor se abate pe capul grecilor – Horațiu, „Epistulae”, I, 2, 14. Oamenii simpli au de suferit de pe urma nechibzuinței monarhilor.

Intrare: grec (s.m.)
substantiv masculin (M13)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular grec grecul
plural greci grecii
genitiv-dativ singular grec grecului
plural greci grecilor
vocativ singular grecule
plural grecilor

grec, greacă (persoană) greacă grec

  • 1. admite vocativul rar feminin Persoană care face parte din populația Greciei sau este originară de acolo.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00 diminutive: grecușor 3 exemple
    exemple
    • Ian ascultă ce-mi scrie grecul în limba lui. ALECSANDRI, T. I 277.
      surse: DLRLC
    • Cînd eram mai tînăr iubeam cu dulceață O gingașă greacă cu părul frumos. NEGRUZZI, S. II 30.
      surse: DLRLC
    • Mergînd... pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV 6.
      surse: DLRLC
    • comentariu Pentru feminin este recomandată forma grecoaică.
      surse: dexonline
  • 2. masculin (la) plural Popor străvechi, ramură a triburilor indo-europene, care a jucat un rol important în crearea civilizației antice.
    surse: NODEX
    • 2.1. (la) singular Persoană făcând parte din acest popor.
      surse: NODEX

etimologie: