gingie² sf [At: PISCUPESCU, O. 310/43 / V: ~ge (Pl: gingi), ~gea, ~gei smn (Pl: ~gei, ~geie), ~geie sf (Pl: ~gei), ~gel, ~gen, ~gin sm, ~genă, ~ină^[1] sf / A și: gingie / Pl: ~ii / E: lat gingiva] Țesut care învelește rădăcinile și o parte din corpul dinților și al măselelor. corectat(ă)

gingie¹ sf [At: GREGORIAN, GL. / Pl: ~ii / E: nct] (Reg) Ghindă.

GINGIE, gingii, s. f. (Mal ales la pl.) Țesut de culoare roșiatică care învelește rădăcinile dinților și măselelor. Morfolea din gingii, laptele îi curgea din colțurile gurii. DUMITRIU, N. 126. Și-și descoperi rîzînd strunga lată din gingia de sus. SADOVEANU, P. S. 86. Scoate din traistă o bucățică de covrig, o-nmoaie în năstrapă și-ncepe s-o morfolească-n gingii. CARAGIALE, P. 63. ◊ Fig. A ajuns cu luntrea pînă-n gingiile gheții. SANDU-ALDEA, U. P. 120. – Accentuat și: (regional) gingie. - Variante: gingenă, gingeni (ALECSANDRI, P. III 347, ȘEZ. IV 125), gingină, gingini (COȘBUC, P. II 200, NEGRUZZI, S. II 304), s. f.

GINGIE ~i f. Țesut muscular care învelește rădăcinile și o parte din corpul dinților. [G.-D. gingiei] /<lat. gingiva

gingie f. carne ce înconjură dinții la rădăcina lor. [Lat. GINGIVA].

gingíe f. (lat. gingíya, it. pv. pg. gengiya, fr. genciye, sp. encia). Vest. Mold. sud. Carnea care înconjoară dințiĭ la rădăcina lor. – În nord gingină, pl. ĭ.

ginge sf vz gingie

gingea sf vz gingie

gingei smn vz gingie

gingeie sf vz gingie

gingen sm vz gingie

gingenă sf vz gingie corectat(ă)

gingin sm vz gingie

gingină sf vz gingie

gingie s. f., art. gingia, g.-d. art. gingiei; pl. gingii, art. gingiile (desp. -gi-i-)

gingie s. f., art. gingia, g.-d. art. gingiei; pl. gingii, art. gingiile

gingie s. f., art. gingia, g.-d. art. gingiei; pl. gingii, art. gingiile

gingie

gingie, -giei gen. a.

gingie (gingii), s. f. – Țesut care învelește rădăcinile și o parte din corpul dinților și a măselelor. – Mr. dzindzie, istr. (žinžire). Lat. gingῑva (Diez, I, 206; Pușcariu 721; Candrea-Dens., 745; REW 3675; DAR), cf. it., prov., port. gingiva (calabr. gringria), fr. gencive, sp. encía. În Trans. de Nord se folosește var. gingină, care explică și istr. Cf. ALR, I, 31. Din rom. provine ngr. τσιντσία (Murnu, Lehnwörter, 45). – Der. îngingia, vb. (a se face bobul de porumb; a prospera, a se îmbogăți).

gingie, gingii s. f. (intl.) gură.

a o da la gingie / la gingirică expr. (obs.) a obliga partenerul să facă sex oral