GEMINAȚIE, geminații, s. f. 1. Îmbinare în perechi; împerechere. 2. (Lingv.) Lungire a unei consoane, pronunțată cu o durată mai mare decât cea obișnuită. – Din fr. gémination, lat. geminatio.

geminație sf [At: CADE / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr gémination, lat geminatio] 1 (Liv) Îmbinare în perechi. 2 (Lin) Lungire a unei consoane, pronunțată cu o durată mai mare decât cea obișnuită. 3 Figură de stil care constă în repetarea unui cuvânt pentru a-i spori expresivitatea.

GEMINAȚIE, geminații, s. f. 1. (Livr.) îmbinare în perechi; împerechere. 2. (Lingv.) Lungire a unei consoane, pronunțată cu o durată mai mare decât cea obișnuită. – Din fr. gémination, lat. geminatio.

GEMINAȚIE, geminații, s. f. Stare a ceea ce este îngemănat, dispus în pereche, împerechere.

GEMINAȚIE s.f. Împerechere, îmbinare de două elemente. ♦ Dublare a unei consoane; anadiploză. [Gen. -iei, var. geminațiune s.f. / cf. fr. Gémination, lat. geminatio].

GEMINAȚIE s. f. 1. împerechere, îmbinare a două elemente. ◊ dublare a unei consoane. 2. anadiploză. (< fr. gémination, lat. geminatio)

geminațiune sf vz geminație

GEMINAȚIUNE s.f. v. geminație.

geminație (desp. ți-e) s. f., art. geminația (desp. -ți-a), g.-d. art. geminației; pl. geminații, art. geminațiile (desp. -ți-i-)

geminație (-ți-e) s. f., art. geminația (-ți-a), g.-d. art. geminației; pl. geminații, art. geminațiile (-ți-i-)

geminație s. f. (sil. -ți-e), art. geminația (sil. -ți-a), g.-d. art. geminației; pl. geminații, art. geminațiile (sil. -ți-i-)

geminație

GEMINAȚIE s. v. împerechere, îngemănare.

geminație s. v. ÎMPERECHERE. ÎNGEMĂNARE.

GEMINAȚIE s. f. (cf. fr. gémination, lat. geminatio „dublare”): lungire a unei consoane, pronunțată cu o durată mai mare decât cea obișnuită; dublare a consoanei în pronunțare, reduplicare a sunetului pentru a da cuvântului o anumită valoare stilistică. Astfel, în enunțul „Floarea era rrroșie”, cuvântul cu sunetul r reduplicat capătă o valoare stilistică de superlativ absolut.

geminație (lat. geminatio „repetiție”), sin. anadiploză.