furătură sf [At: SBIERA, P. 255 / Pl: ~ri / E: fura + -ătură] (Rar) 1 Furt. 2 Lucru (de) furat.

FURĂTURĂ (pl. -turi) sf. Furat: tu m’ai îndemnat la furături SB..

FURĂTURĂ, furături, s. f. (Rar) Furt, furtișag. Tu m-ai îndemnat la furătură. SBIERA, P. 255.

FURĂTURĂ, furături, s. f. (Rar) Furt, furtișag. – Din fura + suf. -(ă)tură.

furătúră f., pl. ĭ. Furt: a trăi din furăturĭ. Lucru furat: haĭna asta e furătură.

furătură (rar) s. f., g.-d. art. furăturii; pl. furături

furătură (rar) s. f., g.-d. art. furăturii; pl. furături

furătură s. f., g.-d. art. furăturii; pl. furături

FURĂTURĂ s. v. furt.

FURĂTURĂ s. furat, furt, hoție, pungășeală, pungășie, (livr.) rapt, (pop. și fam.) hoțomănie, (pop.) tîlhărie, (reg.) robălie, (înv. și fam.) sfeteriseală, sfeterisire, (înv.) tîlhărășug, tîlhărire, tîlhărșag, tîlhușag, (grecism înv.) sfeterismos, (fam.) ciordeală, coțcărie, șterpeleală, șterpelire, (arg.) mangleală, șuteală.

furătúră, furături, s.f. Lucru de furat. ■ Termenul a circulat preponderent în Trans. (ALR, s.n., vol. IV, h. 984). – Din fura + suf. -ătură (DEX, MDA).

furătură, furături, s.f. – Lucru de furat (loc. Biserica Albă). – Din fura (< lat. furare) + suf. -ătură (DEX, MDA).