FRAZĂ, fraze, s. f. 1. Unitate sintactică alcătuită din două sau mai multe propoziții, care se află în raport de coordonare sau de subordonare, exprimând una sau mai multe judecăți. ♦ Fel de exprimare. 2. (În sintagma) Frază muzicală = unitate muzicală alcătuită dintr-o succesiune de sunete cu un sens expresiv propriu. – Din fr. phrase, lat. phrasis.

frază sf [At: MAIORESCU, CR. II, 181 / Pl: ~ze / E: fr phrase, lat phrasis] 1 (Grm) îmbinare de propoziții, care se află în raport de coordonare sau de subordonare, exprimând una sau mai multe judecăți. 2 Fel de exprimare. 3 (Prt; lpl) Afirmații emfatice și lipsite de sinceritate. 4 (Îs) ~ muzicală Unitate muzicală alcătuită dintr-o succesiune de sunete cu sens expresiv propriu.

FRAZĂ, fraze, s. f. 1. Îmbinare de propoziții, care se află în raport de coordonare sau de subordonare, exprimând una sau mai multe judecăți. ♦ Fel de exprimare. 2. (În sintagma) Frază muzicală = unitate muzicală alcătuită dintr-o succesiune de sunete cu un sens expresiv propriu. – Din fr. phrase, lat. phrasis.

FRAZĂ, fraze, s. f. 1. (Gram.) Îmbinare de propoziții, aflate între ele în raport de coordonare sau de subordonare și exprimînd una sau mai multe judecăți. Limba scrierilor bisericești se deosebea de limba vorbită prin frazele sale lungi și greoaie. ROSETTI, S. L. 18. Titu Herdelea se spăimîntă. Îl durea numai închipuirea că va rămînea iarăși singur, cu articolul neterminat, în căutarea frazei de efect. REBREANU, R. I 246. Fraza se deschidea, se lărgea, într-o bogăție de cuvinte sonore, puternice, emoționante. VLAHUȚĂ, O. A. III 11. ♦ Fel de exprimare. Azi, cînd fraza lustruită nu ne poate înșela. EMINESCU, O. I 151. 2. (În expr.) Frază muzicală = succesiune de sunete alcătuind un tot unitar (motiv sau melodie).

FRAZĂ s.f. 1. (Gram.) Unitate sintactică constituită din două sau mai multe propoziții aflate între ele în raport de coordonare sau de subordonare; (p. restr.) propoziție. ♦ Mod de exprimare. 2. Frază muzicală = succesiune de sunete muzicale care formează o unitate. [< fr. phrase, it. frase, cf. gr. phrasis].

FRAZĂ s. f. 1. unitate sintactică din două sau mai multe propoziții în raport de coordonare sau subordonare. 2. (muz.) unitate a discursului melodic delimitată de două cadențe. (< fr. phrase)

FRAZĂ ~e f. 1) gram. Unitate comunicativă, alcătuită din două sau mai multe propoziții, aflate în raport de coordonare sau de subordonare. 2): ~ muzicală unitate muzicală alcătuită dintr-o succesiune de sunete, îmbinate după legile armoniei. [G.-D. frazei] /<fr. phrase, lat. phrasis

frază f. 1. adunare de propozițiuni sau de vorbe formând un sens complet; 2. mod pretențios de a vorbi: a face fraze; 3. Muz. șir de sunete formând un tot complet și armonic.

*fráză f., pl. e (vgr. phrásis, d. phrázo, exprim, zic). Reuniune de propozițiunĭ saŭ de vorbe care formează un înțeles complet. A face fraze, a vorbi pretențios. Muz. Șir de sunete regular și armonic.

frază s. f., g.-d. art. frazei; pl. fraze

frază s. f., g.-d. art. frazei; pl. fraze

frază s. f., g.-d. art. frazei; pl. fraze

frază.

frază (germ. Satz; fr. phrase; engl. phrase; it. frase), unitate a discursului melodic delimitată de două cadențe (1). Trăsăturile distinctive, modalitățile de decupare din context și unitățile subordonate sau supraordonate f. sunt controversate. În situația în care motivele* componente au câte două măsuri* fiecare, f. se extinde la 16 măsuri. F. subordonează: semifraza, grupul și motivul și este subordonată de perioadă* și de dubla perioadă. F. care nu se conformează modelului structural simetric propus constituie un caz deviant. ♦ V. d’Indy preia și dezvoltă teoria riemanniană asupra f., propunând însă anumite modificări de ordin terminologic. În concepția lui d’Indy și a discipolilor săi de la Schola Cantorum*, f. (coincidență cu f. riemannniană) este alcătuită din două sau mai multe perioade (coincidențe cu semifrazele riemanniene), iar acestea din urmă din grupuri. ♦ Astăzi, majoritatea școlilor muzicale (inclusiv cea românească) denumesc f. unitatea melodică cu dimensiunea de aproximativ 4 măsuri care subordonează două motive a câte două măsuri, fiecare motiv fiind decompozabil în celule*; f. se încadrează astfel în perioade și, în continuare, în duble perioade. Este de reținut că teoriile asupra f. trebuie înțelese în relație cu teoriile asupra unităților sub- și supraordonate (motiv, perioadă etc.). În prezent f. nu mai constituie una din preocupările centrale ale muzicologiei*, întrucât în discursul melodic contemporan se construiește pe principii diferite de cele clasice. Cele mai valoroase și mai fine precizări asupra f. rămân cele ale lui H. Riemann și V. d’Indy.

FRAZĂ s. f. (< fr. phrase, it. frase, cf. gr. phrasis „vorbire”): unitate sintactică superioară, constituită din două sau mai multe propoziții (dintre care măcar una, obligatoriu, principală) aflate în raport de coordonare, în raport de subordonare sau în raport de coordonare și de subordonare, ca în exemplele „Fiul craiului, punându-i zăbala la gură, încalecă¹ / și / atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri² / și / apoi se lasă jos ca o săgeată”³ / (Ion Creangă); „Trecu grabnic în vagonul soldaților,¹ / se înghesui printre țăranii de pe coridor² / (L. Rebreanu); ”Ar fi de dorit însă¹ / ca ostenelile acelor puțini² / ce se străduiesc pentru folosul obștesc³ / să fie cunoscute„² / (C. Negruzzi); ”Tot ar fi voit¹ / să știe² / dacă el trece³ / ori /nu⁴ /; și / o adâncă întristare o cuprindea⁵ / când se ivea în mintea ei gândul⁶ / că el ar putea⁷ / să plece mai departe⁸ / fără ca să treacă pe aici⁹ / (I. Slavici). ◊ ~ incidentă: f. intercalată între propozițiile altei f., fără legătură sintactică cu acestea și despărțite de ele prin linie de pauză, ca de exemplu „Spun – nu știu¹ / de e așa² – că lupii... au ales o deputăție dintre ei” (C. Negruzzi). ◊ ~ „intercalată”: grup de două sau mai multe propoziții, așezate între componentele unei propoziții din interiorul f., legat sintactic de acestea și despărțit de ele prin virgulă, ca de exemplu „Firește¹ / că,² / oricât s-ar fi străduit³ / să-l convingă,⁴ / totul ar fi fost zadarnic”²/. ◊ ~ echivocă: f. neclară, ambiguă, confuză, datorată folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte, legăturilor accidentale dintre acestea, gândirii neorganizate a vorbitorilor, ca în exemplul „Nouă copii, coane Fănică, să trăiți! nu mai puțin... Statul n-are idee¹ / de ce face omul acasă...”² / (I. L. Caragiale).