flaimuc m. Mold. nătăfleț: mânca-te-ar moliile, flaimucule! AL. [După numele unui personaj burlesc, doftorul Flaimuc, în Teatrul lui Alexandri].

flaĭmúc m. (germ. verfluchter, o înjurătură care înseamnă „blestemat, afurisit, fire-ar al draculuĭ”, pe care Românu o pronunță flaĭfluhter și o pune în gura unuĭ Neamț cam ridicul, ĭar din flaĭfluhter a făcut flaĭmuc, care e și numele doctoruluĭ Flaĭmuc, un personagiŭ burlesc din teatru lui Alexandri). Iron. Filfison cam prost și ridicul.

FLAIMUC adj., s. v. bleg, nătăfleț, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prost, prostănac, stupid, tont, tontălău.

flaimuc adj., s. v. BLEG. NĂTĂFLEȚ. NĂTĂRĂU. NĂTÎNG. NEGHIOB. NEROD. NETOT. PROST. PROSTĂNAC. STUPID. TONT. TONTĂLĂU.

flaimuc s. m. Om prost, neghiob, nerod. – Origine necunoscută. Cuvîntul a fost popularizat de Alecsandri, prin intermediul unui personaj numit Flaimuc (Șeineanu, Semasiol., 172). Numele poate veni de la vreo comedie germană din vremea aceea; în compunerea lui s-ar putea recunoaște germ. frei mucken „a bîrfi neîngrădit”. Nu este posibilă interpretarea lui Scriban, care pleacă de la germ. verflucher „blestemat” (cf. Iordan, BF, VII, 261). – [3418]

flaimoc (flaimuc), flaimoci, s.m. (pop. și fam.) nătărău, neghiob, prostănac, nătăfleț.

flaimuc, flaimuci s. m. (deț.) scuipat, flegmă.